batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a treia. paragraf in verde si rosu

Dupa o vreme, intunericul paru sa se retraga in spatele copacilor pe care ii lasa in stanga si
in dreapta si fiecare dintre ei respira o lumina slaba, insa care iti tinea de urat. Si iepurele
incepu sa-si simta blana mai usoara de parca plutea pe el si, cu fiecare inspiratie a copacilor
se lasa purtat cand inspre unul, cand inspre celalalt. Si copacii nu isi miscau buzele, dar la
pieptul lor iepurele, care nu mai era iepure ci doar constiinta de vis, simtea cuvintele
poeziilor ca pe arome care iti imbata simturile si iti fac dor de locuri departate pe care nu
le-ai vazut niciodata, dar de unde vin toate lucrurile minunate din viata, ca primele portocale
pe care le vezi, in noaptea de craciun cand s-a intrerupt curentul electric si tata bate la usa
de la intrare si spune ca e mos craciun si tu crezi pentru ca esti doar un iepure mic si te
bucuri de portocalele acelea desi, fiind primele, nu prea ai cu ce sa le compari. Dar iepurele
era inca pe o carare si, de la pieptul unui copac la altul, inainta si, bineninteles ca, la un
moment dat, copacii s-au rarit si nu au mai spus poezii, pentru ca erau mai tineri acum si nu au
avut timp sa iubeasca viata din ei. Si iepurele ajunse la o lumina care umplea totul si nu
promitea nimic si la un pod ingust pe care se inghesuiau mai multi pitici cu haine rosii care
carau cadouri, insa erau prea ocupati ca sa spuna poezii si atunci iepurele vru sa se trezeasca,
insa era doar o umbra de iepure si lumina atotcuprinzatoare il arunca sub pod sa-si astepte
randul alaturi de alte creaturi intunecate care se ascunsesera acolo. Si pentru ca podul era
ingust, toate umbrele nu aveau incotro si trebuiau sa se faca mici la intrare, asa ca dedesubt
era un adevarat oras unde umbrele se intalneau pe strazi si se salutau ridicandu-si palariile si
facandu-si complimente, unde nu erau masini insa firicele de apa formau viguroase canale pe care umbrele plecau la cumparaturi pe barcute de hartie, unde nimeni nu canta insa puful de papadie ii facea pe toti sa stranute si unde umbrele cele mai mici mergeau la scoala unde invatau despre lumina de deasupra podului. Si printre acele umbre mici, in cea mai mare parte ratacite,
iepurele-umbra se lipi de umbra unei pisici, care in lumea de sus era tot neagra, si nu se mai
gandi sa plece. Poate ca era funda rosie pe care pisica-umbra o purta cu boticul ridicat si
ochii inchisi, poate ca erau obrajii rosii pe care iepurele-umbra descoperi ca ii apar numai in
preajma ei, poate ca era rasul rosu al tuturor umbrelor din jurul lor la care iepurele cobora
din castelul sau de pe varf de munte numai pentru umbra-pisica si poate toate acestea la un loc,
desi, de-a lungul anilor care pot sa treaca intr-o clipa in lumea umbrelor extrem de mici,
iepurele mai descoperi ca pisica ascundea sub tacerea ei calitati umane, adica pe care el nu
putea decat sa si le inchipuie dar de care nu se mai satura, desi avea voie sa se uite doar la
reclame pentru ca, undeva in lumea mare, un motan puternic si stralucitor ridica un munte de
calitati - tot din acelea inaccesibile iepurelui - in varful caruia avea sa se inalte intr-o zi,
cand umbra-pisica avea sa termine scoala de umbre, un castel adevarat in care toata lumea poate sa viziteze incaperile de la parter intr-o zi anume din luna. Dar iepurele stia sa se
multumeasca si cu foarte putin si, din cand in cand, pisica-umbra il trimitea intr-o lunga
calatorie sa-i aduca un lucru pe care iepurele-umbra nu il intelegea insa era gata sa infrunte
lumina deoarece stia ca asta e viata de fapt si, atunci cand nu il vedea nimeni, era un baietel
care urca si cobora munti fara rucsac in spate si care uita de picioarele obosite pentru ca
spunea in continuu cuvintele magice prin care natura era cea mai frumoasa doamna si ea ii
raspundea cu pasari si copaci si margini de prapastie si cascade si carari pietruite si cer
albastru cu nori albi si alte lucruri pe care iepurele le vedea de obicei doar in reclame, dar
pana la urma era prins si trebuia sa se intoarca in orasul de umbre unde era pus sa creasca. Si
cand a inteles in sfarsit ca toate lucrurile minunate din viata se intamplasera deja, iepurele
albastru care se facuse gri si acum nu era decat o umbra, trebui sa accepte ca a fost prea rosu
cand s-ar fi cuvenit sa fie verde si ca, de fapt, a fost prea verde pentru atata rosu deodata.
Pe atunci mai credea in promisiuni.