batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a patra. paragraf de ce nu ?

Drumul dadea indicii serioase, cu trecerea timpului, ca n-avea de gand sa fie scurt. Lumina mica a zburdat fara griji pana a obosit si acum iepurele mergea pas-pas ca sa n-o trezeasca. Respiratia ei albastruie se ridica in norisori firavi pe care iepurele se grabea sa-i prinda in palme si sa-i aseze la loc. Acum era prea ocupat ca sa se mai uite in stanga si in dreapta si, poate pentru ca era intuneric, se gandi ca nu-l vede nimeni si se simti deodata vesel fara motiv. Se facu un elefant urias si tropai pe varfuri cu trompa intinsa catre cerul unde felinare asteptau sa fie aprinse. Se facu un gandacel si se catara plin de curaj pe zidurile lasate demult in pamant de pasii altora, care cine stie unde erau acum. Era atat de placut sa poti fi orice si nu reusea sa inteleaga de ce ar ramane cineva in blana lui o viata intreaga. Din cand in cand, totusi, trebuia sa se intoarca pentru a vedea daca lumina mica nu visa urat, caz in care ar fi sters-o de lacrimi, ar fi invelit-o mai bine si ar fi strans-o in brate. Si ar fi aratat cam caraghios de la distanta dar, poate pentru ca era intuneric, iepurelui nu i-ar fi pasat. Ce era mai dificil insa, si iepurele era nevoit sa recunoasca, era ca urechile, pe care le tinea de ceva vreme infasurate in jurul pieptului, se incurcau groaznic de fiecare data cand se simtea altcineva, asa ca avea mereu de furca sa le deznoade si sa le netezeasca, mai ales ca folosea doar o mana, cu cealalta ascunzand lumina de frigul care adulmeca. Asa, cu urechile ocupate, nu si-a dat seama ca, de ceva vreme, nu mai mergea singur, ci il urma un intreg alai de animale mari si mici, elefanti uriasi si gandacei, toti cu o mana in dreptul inimii si cu ochii atintiti spre cer. Si nici nu si-ar fi dat seama daca drumul n-ar fi inceput sa se ingusteze si sa se clatine si nu s-ar fi trezit impins din dreapta si stanga. Si pentru ca alte animale continuau sa iasa din gradina si din codru si sa se alature alaiului, desi era evident ca aglomeratia avea sa-i rastoarne pe toti in cele din urma cu alte parti mai putin nobile spre cer, unele animale mai sensibile au inceput sa ceara iepurelui sa nu mai opreasca si ce cor s-a pornit: maraituri, latraturi, mugete, piuituri, ragete si chiar rasete nervoase si atunci iepurele chiar ca s-a oprit si din gatul albastru, sacrificat noptii reci de dragul unei idei, dar si pentru ca iesise din casa fara fular, vru sa iasa un apel care sa-i trezeasca pe toti la pacea lor interioara insa nu a iesit decat un marait. O vreme toate animalele l-au privit nemiscate, fara sa clipeasca macar, pana cand un gandacel din primele randuri, care se facuse rosu de furie, a sarit sa il ciupeasca, insa iepurele s-a gandit repede la o imagine a puterii si pe loc s-a schimbat intr-un motan negru cu lumina albastra in dinti si a zbughit-o pe drumul ingust ca o streasina, sa se piarda pe acoperisuri inalte, iar in urma lui se auzea din ce in ce mai stins zgomotul unei incaierari generale, pentru ca, bineinteles, gandacelul aterizase pe cineva, si chiar s-a auzit zgomot de sticla sparta. Intre timp a inceput sa ploua, iar motanul s-a adapostit sub o bufnita batrana care adormise in toiul noptii pe o craca desfrunzita si care visa petreceri cu sampanie. Iar craca visa ca avea frunze, dar nu dormea, ci visa cu ochii deschisi, oarecum impropriu spus pentru ca nu avea ochi ci simtea lumea inconjuratoare prin scoarta insa asta nu o impiedeca sa isi inchipuie lucruri cu varf si coada. Si, de aceea, a zambit in felul ei impropriu cand a avut viziunea puternica a doua varfuri in loc de unul pe o frunza negra. Motanul s-a facut colac peste lumina, s-a cuibarit intre penele calde si-a atipit, iar lumea se invartea din nou.