batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a patra. paragraf dantelat

Motanul incerca si nu prea sa priveasca lumea printre genele care se incapatanau sa se alerge pe coridoarele incurcate ale labirintului de stropi, atunci cand pleoapele le indemnau somnoroase sa faca ele primele miscari de inviorare. Pasarile mici coborau in viteza din cerul negru la suprafata apei, se amestecau albe in spuma talazurilor care se prabuseau unele peste altele acoperindu-le strigatele ascutite si se ridicau agitate tipand in jurul celor care ieseau din furtuna adancurilor cu ciocul plin. Unde a disparut lumina albastra ? Burtica neagra a marait si un curcubeu a zambit vaporului lung si subtire care il saluta cu ecoul sirenei pierdut intre cerul prea coborat si marea care il legana ca pe un ghem de lana fara sa se hotarasca daca e bun de inghitit. Dar cerul prea coborat poate da sperante unora la care nu te astepti si de care nu mai stii apoi cum sa scapi. Si un caine murat a fost de acord si s-a asezat sub umbrela neagra si pentru ca nu reusea sa ajunga la manerul care atarna neglijent peste craca arcuindu-se lenes in toate directiile, in voia valurilor, a inceput sa urle la luna. Si un ochi galben s-a deschis, dar doar pe jumatate, si cainele murat a coborat botul dezamagit ca iarasi i se ofera doar un scurt ragaz. Si luna s-a ascuns iarasi in nori, insa intr-o balta mica din noroi cainele murat continua sa o vada plina. Asa ca a putut sa adoarma si chiar sa viseze, insa nu a visat nimic deosebit pentru ca toata ziua nu mancase. Motanul nu mai stia unde e cerul si unde e marea care stralucea. Pasarile mici au facut sprancene pe fata palida, inexpresiva a viitorului si au inceput sa se roteasca disperate intr-un dans al ploii de lumina care le privea inaccesibila si albastra din adanc. Ar fi ajuns sa intinda mana si ar fi atins norul in forma de iepure, desirat pe cateva trepte spre rai, prea greu pentru a adulmeca infinitul, prea usor pentru a mai privi inapoi. Undeva un disc vechi a inceput sa se invarta incet si tamplele scartaind tremurau cand si cand sub acul stranutului. Soarele coborase si el si atarna ca un mar copt de codita care ramasese afara din cuptor. Si de aceea s-a zbarlit toata si s-a strans neglijent sub burtica si s-a auzit un chicotit. Un stranutat. Un marait. Iar un cascat. Cainele zambea fericit ca incepea sa se usuce, insa motanul ajunsese pe o plaja dogorita unde pasarile mici purtau slip si papuci si faceau castele in nisip. Motanul le-a privit o vreme fara sa inteleaga, apoi s-a asezat langa ele si a inceput sa coaca painile pentru suflet de pasare cu febra lui. Si pe coridoarele incurcate rasuna muzica picaturilor care nu se mai grabeau. Atatea camere si toate goale. Motanul se simtea din ce in ce mai mic si trebuia sa se hotarasca din ce in ce mai repede daca sa se piarda intre firele de nisip sau sa astepte, in vesnicia care se intindea inainte mai lenes cu fiecare secunda, pe un pervaz, ca propriile lui picaturi sa aduca incet, incet marea aproape, sa-l duca la plimbare cu castel cu tot printre pesti care sar bucurosi din apa doar pentru o clipa de cer.