rezumat

a mai trecut o luna in care am ignorat
viata pe care am ales-o ca pe ceva
trecator, o luna in care am incercat
sa intru intr-o alta viata pentru
totdeauna insa mi s-a raspuns sec ca
nu am totalizat numarul de puncte
pentru promovare. se pare ca am facut
numai alegeri gresite pana acum, asa ca
nu mai am dreptul la o alta incercare.
nu am reusit sa fiu nici mai interesant,
nici mai amuzant, nici mai putin
superficial, nici mai putin dramatic,
nici mai putin plictisitor, nici mai
putin enervant.
pe scurt, nu sunt ceea ce ii trebuie lui
iren. ca sa ma pot intoarce aici, trebuie
sa nu ma mai gandesc la ea ca la un om
si sa imi spun ca exista doar in
imaginatia mea. acum ma intorc la o
cariera profesionala care nu mai inseamna
nimic pentru mine si trebuie sa ma
straduiesc sa fac lucrurile cat mai bine
pentru ca toata lumea sa creada ca sunt
fericit si nu am nevoie de sfaturile lor. si
voi continua sa scriu pentru iren din
imaginatia mea, asa cum pot eu, adica
nu prea stralucit.

cantec de lebada

ca te scot din sarite,
ca ma ignori
si departarea fata de tine
imi dau ghes
sa-mi gasesc linistea
in alta parte
si atunci cand te caut
si nu te gasesc
pentru ca urmaresti
sensuri pe care
nu le inteleg, atunci
sunt indemnat
de iscoadele intunericului,
mizeriei si nimicului
sa te uit

dar in loc sa imi port
iubirea precum
un cersetor o haina
zdrentuita,
ea straluceste deasupra
tuturor lucrurilor
mari si mici,
vechi sau neobisnuite,
si e desupra mea
si a ta
si cred
ca oamenii ar trebui
sa se intoarca
mereu sinceri la iubire
si sa creada in ea
cu naivitate, indiferent
de cat de imperfecte
le sunt vietile
si acolo
in visul frumos
sa se regaseasca asa
cum sunt ei
de fapt

nu am nimic mai frumos
de oferit si toate
exista ca sa imi aduca
aminte de iubire
si de tine
si cand voi mai fi
inconjurat de intuneric
si de mizerie si
de nimic
le voi canta
ca iubirea este
o promisiune de care
nu poti fi dezlegat decat
prin gasirea fericirii,
a ta in alta parte,

desi cred ca
si atunci
voi gasi o cale
sa te iubesc intre toate
lucrurile frumoase
pentru ca
se spune
ca toate amintirile
devin frumoase
dupa o vreme
si poate acolo
ne vom intalni iar,
in amintirea celor ce
mi-ai dar voie sa-ti scriu
si de care nu iti va
mai fi teama

dar se mai spune
si ca doar
amintirile frumoase
raman
si, de aceea, mi-e teama
ca si in amintiri
voi fi singur
si intr-o zi intunericul
si mizeria si nimicul
se vor prabusi
asupra mea
si dupa aceea
daca ma va cauta cineva
sper sa ma gaseasca
zambind
de fapt, cred ca ar fi
primul monument funerar
fara cuvinte, doar
:))
care numai tu
vei sti ce inseamna

la margine

Ce se intampla cu oamenii pe masura ce imbatranesc ?
De ce au nevoie sa se refugieze in lucruri, preocupari,
conceptii ? Sunt atat de complicati. Oare nu stiu ca
cele mai de calitate rezultate le au cand nu isi fac griji,
cand se implica cu pasiune, cand uita de consecinte, cand
iubesc pe toata lumea ? Sau poate ca le e teama, iar
orasul intunecat este un monument al capetelor
plecate, al ochilor fardati, al burtilor umflate, al cainilor
speriati, al dintilor stransi, al pumnilor ascunsi, al
singuratatii, al banalitatii mandre, un oras monstru.
Si cel mai monstruos e jocul de-a seriozitatea. Mai urat
decat lipsa de gust, decat entuziasmul primitiv, decat
dorinta de a lua si de a avea, decat invidia, decat
rautatile facute pentru ca te simti rau, decat
zgomotele, decat culorile inchise ale hainelor cu care
femeile frumoase se protejeaza de atentia
necunoscutilor, decat pasul grabit, decat fuga dupa ceva
in general, decat mine. Mi-e teama ca nu imi ramane
decat sa ma las in voia unor iluzii, nu pentru ceea ce
promit care poate ca e inutil si urat, ci pentru ca te ajuta
sa uiti imperfectiunea lumii. Si trebuie spus ca lumea din
Europa asa-zis civilizata este de nenumarate ori mai
monstruoasa cu hainele ei colorate, cu manierismul,
cu toata lumea tacand atunci cand ceva merge prost,
cu zambetele seci, cu aroganta si cu goana dupa
progres, cu valorile nationale mult umflate, cu
usile inchise si orele de intalnire respectate la minut.

Mi-ar fi placut sa iti mai scriu povestea, dar inima mea a
luat multi pumni azi. Nu vreau sa-mi amintesc ca nu te
intereseaza. Si as putea sa mai pierd o noapte ca sa storc
putine cuvinte cat de cat melodioase insa mi-e teama sa
cedez fara voie, de exemplu sa mor si sa nu ma mai intorc
deloc aici unde sa sper ca te intalnesc prin cuvintele mele.
Asa ca lipsesc de la intalnire si stiu ca nu o sa observi.
Maine o sa sper din nou si asa o sa mai treaca o zi din viata.

In iubirea mea e din ce in ce mai putina libertate.

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a treia. primele paragrafe

De jur imprejur lumina se retragea inaintea umbrelor cu
ramuri negre care se intindeau fara graba, cu siguranta
vanatorului care se apropie de prada neajutorata. Uitat pe
scaunul sau mic, iepurele se gasi curand invaluit de raceala
spotului timid care zabovea albastrui la piept ca o teama
nemarturisita. Intunericul il adulmeca cu narile frematand
de la distanta unei sarituri, din spatele copacilor care
ridicau acum un zid nesfarsit pe care iepurele nu l-a banuit
niciodata din spatele zidului comod al camerei. In umbra,
simti biletul ca lovitura cozii unei pantere care parea ca
se joaca. Ca o amintire din alta viata, un chitait scurt si
taios ii zburli blana si ii ascuti simturile. Ridica mana
tremuratoare la piept si inclina capul. Parea, astfel, a fi
acceptat deja lovitura fatala, tacerea adanca astepta cu
sufletul la gura si bataile din tample se pregatira sa
aplaude, atata doar ca deschise ochii in loc sa-i inchida.
Bucata mica de carton era acum si mai mica si iepurele
trebuia sa o tina cu amandoua mainile pentru a fi sigur ca
nu ii scapa printre degete. Nu il scapa din ochi si totusi
ii scapa complet lipsa de inteles a cuvintelor mazgalite
neglijent. Era un bilet fara inceput si sfarsit. Batranetea
ochilor il durea ca o furie neputincioasa. Biletul era
acoperit cu scris de mana, mic si iligibil si iepurelui ii
veni sa planga.

Literele negre se uitara unele la altele si chicotira. Asa
cum stateau tinandu-se de maini, cu capul in jos, de-a
curmezisul, de-a v-ati-ascuns-elea, de unde pana unde, de nu
ma uita si de ce nu, incepura sa danseze. Si intorceau
chipul rand pe rand catre iepure si radeau, sau ii zambeau,
sau se strambau sau nu mai aratau deloc precum niste litere,
ci ca acele semne misterioase pe care iepurele le citea in
nori cand era mic. Si iepurele se uita incantat la literele
lui mici pe care nu credea ca o sa le mai vada, ci aproape
ca i s-a parut. Si unele litere mai indraznete il ciupeau
insa, fiind foarte mici, nu reuseau decat sa-l gadile asa ca
iepurele nu intelegea sa se lase antrenat in dansul lor ci
zambea prosteste. Si, desigur, dupa o vreme, literele mandre
intoarsera spatele si nu mai privira inapoi. Si iepurele isi
explica amintindu-si ca dincolo de usa inchisa il asteapta o
faptura mica venita pe o raza de soare. Isi dadu pe loc
seama ca soarele e de mult ascuns si tresari cand isi dadu
seama ca nici luna nu mai vroia sa se arate.

Cauta in graba un loc unde sa ascunda biletul, dar acesta se
facuse intr-adevar foarte mic asa ca fu ridicat in aer de
respiratia intretaiata, facu cateva piruete pe langa mainile
care incercau sa-l prinda, se apropie ca un fluture de
noapte de lumina slaba din piept si se lipi de un fir
albastru.

Iepurele cauta un pretext pentru a se intoarce. Nu putea sa
aduca cu el intunericul. Cat ar fi vrut ca lumina din piept
sa fie stralucitoare, cat ar fi vrut sa intre stralucitor si
faptura mica sa vina la pieptul lui pe o raza. Dar, ei bine,
trebuia sa caute altceva. Poate o invitatie la biscuiti. Si
isi aduse aminte ca nu mai are cesti curate. Fiind singur
atata vreme, ceasca murdara ii aducea aminte ca se intoarce
la viata lui care continua sa creasca si sa scada, usor
amara, de la o zi la alta. Dar cine e interesat de ceasca
murdara a altuia ? Si iepurele, plin de zat in intunericul
serii, tare ar fi vrut sa guste cafeaua indulcita cu
biscuiti dintr-o ceasca curata. Astfel, poate, ar fi fost o
companie placuta si ar fi gasit chiar ceva amuzant si naiv
sa-i spuna micii musafire. Pe masura ce sperantele iepurelui
cedau in favoarea observatiilor rationale, ceea ce putea sa
faca din restul serii si marea noapte care urma parea din ce
in ce mai putin. Ce ar fi restul noptii fara cafea indulcita
cu biscuiti ?

Ii era teama sa planga pentru ca faptura mica ar fi vazut
drept in adancul ochilor lui rosii si s-ar fi speriat. Cum
sa curete cestile, cum ? Si lumina din piept era atat de
plapanda incat nu ar fi vazut sa faca macar un pas, incotro
l-ar fi calauzit norocul. Se apleca la pamant si incepu sa
urmareasca taras lumina ca o gaza care urca incet pe fiecare
fir de iarba si iepurele o privea deznadajduit, pana cand
duse mana la ochi sa stearga o lacrima care lesinase. Dar nu
era nimic acolo si gaza se oprise pe varful firului de iarba
neindraznind sa continue si cautand cu antenele o carare in
jurul picaturii de roua.

Un fior rece din inima albastra strabatu parul verde care se
zburli si toate picaturile tremurara.

ca si cum nici nu

ieri mi-am gasit cumva linistea
astazi iren nu vrea sa mai stie de mine
maine multe lucruri frumoase imi vor aduce aminte de ea
si voi putea sa continui povestea
care are o rabdare
de invidiat
dar eu cred
ca e foarte tanara
pe cand iren a suferit mult
si, de aceea, trebuie sa uit ca nu pot sa-i scriu astazi
si, de aceea, trebuie sa sper ca maine
iren va avea o zi mai buna

despre rabbit

O fetita, pe nume Luiza, ti-a adus aminte de tine, Iren,
cand erai mica. Papucii si halatul sunt o figura de stil care
asigura trecerea intre ideea de iepure - cu blana pufoasa -
si de mers catre sala de baie. Doar o figura de stil pentru
farmec si trecerea catre scena subiectului principal.
Te-ai intors la amintiri si te-ai simtit mai
usoara ca dupa o baie. Casuta sufocata din multimea de
blocuri cred ca inseamna ca ai vise din copilarie inca
neimplinite, dar poate sa insemne si ca ai dificultati in
prezent sau ca se anunta in viitorul apropiat, sau pur si
simplu ti se pare o gura de aer proaspat sa te intorci la
inocenta copilariei. Cred ca perdelele trase inseamna
ca te ascundeai de lume, iar flexibilitatea
inseamna ca te retrageai usor in spatele lor si ca iti
era confortabil sa le tragi putin intr-o parte si sa
privesti lumea printre ele. Caloriferele puse la -5 cred
ca inseamna ca simteai in tine o caldura ca o nevoie
puternica de exprimare sau ca o forta care te indemna
sa cresti mare, dar ai spus si ca era prea cald ceea ce cred
ca inseamna nevoia de iesire din acea stare, atunci cand
erai mica. Ai spus ca pufuri de par se intepeneau ori de cate
ori se facea curent cu baia ceea ce poate foarte bine sa
insemne doua lucruri - curentul este influenta mediului din
afara baii, lumea cu atractia pe care o exercita asupra ta, iar
puful de par este par prea mic ceea ce indica lipsa de
pregatire pentru contactul cu lumea, iar intepenirea este
sentimentul tau ca nu puteai sa te exprimi. Ceaiul care
redevenea planta in cani indica un mod mai simplu, mai
lipsit de griji si responsabilitati de a aborda viata. Sper ca
nevastuica impaiata care se misca nestingherita nu se
refera la tine. Frumusetea ta vine din interior Iren. Iarta-i
pe cei care nu au stiut sa o vada decat pe cea exterioara.
Stirile de seara cred ca se refera la felul in care te-ai simtit
la revenirea din trecut. Si sper ca spitalul inseamna ca
intoarcerea in trecut a fost ca o vindecare. Intoarcerea
plapumilor ar putea insemna o figura de stil de final care
asigura trecerea catre planul real - adica tu chiar aveai
obiceiul sa intorci plapumile cand erai mica, sau ar putea
insemna perdelele trase de-a binelea, sau ar putea insemna
ca te-ai intors plina de curaj pentru a face lucrurile altfel
decat restul lumii.

plin de vopsea

ma gandesc sa inlocuiesc florile de pe ceainic cu un amestec de flori si animale, poate in relief, ca sa ma apropii mai mult de Very Awesome Book. pisica e banca acum. din gura ceainicului picura apa intr-un iaz pe care pluteste o lebada adevarata. nuferii adevarati, albi si deschisi, sunt mai greu de desenat. mi-am dat seama ca toarta e suficient de mare pentru un leagan mic. ma gandesc la o scara sub forma de pisica ridicata pe picioarele din spate

exact asa cum esti

cateodata

lucruri te scot din sarite

si iti vine sa le strivesti

si cateodata

esti incapatanata

si cateodata

ti-ai dori sa te descurci mai bine

cu oamenii din jur

si tot atunci suferi

dar apoi

dupa o vreme

la capatul careia

ti se inchid ranile

reusesti sa razi de lucrurile

bune si rele, in aceeasi masura

si atunci

reusesti sa starnesti zambete

care incalzesc inimile

ramai asa cum esti

am si eu un principiu

(cenzurat)

am scris despre ce e mai important pentru mine
peste toate lucrurile, dar cred ca stii deja si stiu
ca imi asum riscul de a te supara pentru
a exprima ceea ce simt

astazi nu am reusit sa fiu suficient de vesel
pentru a continua povestea

raspuns mic

Nimic nu ma doare mai tare decat
sa aflu ca te-am suparat.
Asadar, ai permis si publicarea unor
comentarii care te scot din sarite

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a doua.paragraful doi si alte cateva

Iepurele se aseza inapoi pe scaun, cu capul sprijinit de palma bratului arcuit pe spatar. Mana stanga se intindea peste coltul mesei tinand cele mai recente ganduri la distanta. Nu se mai simtea confortabil in intuneric. Apuca ceasca si bau cafeaua rece dintr-o inghititura. I se facu imediat rau. Un rau de care era responsabil pentru ca avea acum atentia suficient de treaza.

Faptura mica zburase spre fereastra insa se oprise la marginea luminii difuze. Statea acum picior peste picior, intoarsa spre lumea de afara si astepta.

Cu toate simturile ascutite, iepurele aproape ca se intepa in sunetul revenit cu insistenta al bazaitului. Acum se auzea din toti peretii, si sunetul linguritei era mai infundat si mai plescait, ca si cum ar fi fost ridicata si aruncata de sus intr-o ceasca mare cat camera. Si asta ii amintea si mai acut de durerea din stomacul unde nu demult zburase un fluture alb, stralucitor.

Faptura mica isi acoperise iar ochii cu aripile, pentru ca lumina, care nici nu inainta nici nu se retragea ci doar statea de jur imprejurul ei nefolositoare, o imbia cu tot felul de lucruri mici si colorate care, de fapt, nu prea o interesau, ci ii aduceau aminte de lucrurile pe care si le dorea cu adevarat.

Iepurele se ridica de pe scaun la o bufnitura mai puternica a linguritei si inainta, sprijinindu-se de masa, apoi de perete, apoi de-a busilea pe cele cateva trepte, spre usa, tremurand in ritmul bazaitului ca o jucarie mecanica. Ii lua ceva timp sa apuce manerul ca o sfera, din lemn poleit - acum cu vopseaua crapata si lipsind pe alocuri - ceea ce fu in avantajul iepurelui ca un prieten neasteptat care apare cand lucrurile merg mai prost si dipare cu o noua pagina din viata pe care o intorci, ca pe o usa trantita de perete, dincolo de care, pentru binele lor, n-ar trebui sa se inghesuie amintiri. Tremura o vreme cu manerul strans in ambele maini si, in cele din urma, deschise usa, dar incet, si nu o tranti, poate pentru ca nu era gata sa renunte la lucrurile care erau ale lui desi nu le intelegea, sau poate pentru ca, pentru prima oara, se intreba ce altceva il
mai asteapta dincolo, in afara camerei, in afara de cafea si biscuiti.

Iesi tiptil din camera, pentru ca zdruncinaturile il puneau in pericol de a face o saritura prea mare la urmatorul pas, una care l-ar fi aruncat mai departe de lumea cu care era obisnuit. Iesi tiptil si se opri. Nu avea nevoie sa se acomodeze cu lumina ceea ce ii dadu putin timp sa priveasca in jur. Da, era difuza, intr-un sens putin exagerat, adica era difuza peste tot. De parca nori grei se intalnisera deasupra padurii si isi acordau prioritate reciproc de ceva vreme fara sa se hotarasca vreunul dintre ei sa treaca primul si fara sa indrazneasca vreunul sa se intoarca cu spatele si sa ploua.

Si iepurele constata din nou cu o usoara dezamagire, urmata de usurarea lipsei de obligatii, ca a mai descoperit un lucru pe care nu se pricepe sa-l ghiceasca atunci cand, pe blana albastra simti cativa stropi. Si aplecand capul cu ochii batrani cautand petele de sters, fara sa-i treaca prin gand sa se adaposteasca, sau sa se grabeasca sa duca la bun sfarsit cateva actiuni de rutina pe care obisnuinta ti le pune mereu la indemana pentru a te proteja de ceva nou si neplacut si pentru a-ti da aerul ca esti ocupat, astfel - aplecand capul se pare ca urechile fura intoarse fara voie inspre camera de unde auzi cum cineva zboara in cercuri aproape perfecte si isi aduse aminte de zborul papagalului prea mare in camera prea mare cand era privita din interiorul custii. Si lumina din piept straluci o data brusc atunci cand isi dadu seama ca, de data asta, era dincolo de pereti pe care ii putea depasi oricand prin cadrul confortabil al unei usi dar pe care nu se grabea sa o faca pentru ca cea pe care o va intalni la intoarcere era un musafir mult mai placut decat papagalul capitanului, care ii ciugulea mancarea si ii ciupea urechile, si fiecare clipa de asteptare parea sa creasca placerea pe care o va avea. Aplecand capul batran nu vazu nimic. Albastru peste tot. Nu avu prea mult timp la dispozitie sa fie descumpanit cand cativa stropi, pe care ii urmari, fara loc de indoiala, aterizara in cele mai gratioase moduri, sacrificandu-si forma perfecta pe blana dezordonata, de dragul artei.

De data asta privi in sus. Mai intai se vazu pe sine aici inalt si ingust, aici scund si lat, mai incolo mare - peste tot, dincolo un punct mic. Apoi reusi sa invinga distanta si fu de acord cu ochii ca alaturi de casa sa statea o alta casa, parca mai mare si cu totul albastra, si de sticla, desi trebui sa dea ochelarii jos si sa se apropie pentru a accepta si asta. Cautand o usa avu ocazia sa faca o noua descoperire in persoana unui elefant urias care, ce-i drept, era roz, dar iepurele trebui sa se abtina sa rada pentru ca elefantul era cam mare si ar fi putut sa pretinda ulterior ca l-a calcat din greseala si in plus avea si o privire serioasa, aproape incruntata, de elefant negru. De altfel, iepurele mai isi aduse aminte si ca era politicos, desi nu prea avusese placerea sa exerseze decat fata de umbra sa pe perete, dar, in orice caz, invatase sa se astepte la aceeasi curtoazie. Asa ca se grabi sa se posteze in fata elefantului si tusi usor.

Elefantul isi descreti sprancenele si ridica rand pe rand picioarele ca sa se asigure ca nu se asezase, din neatentie, pe locuinta cuiva. Trompa uitata in aer se incolaci de cateva ori fara directie si se opri, complet intamplator, pe iepure. De stupoare, acesta incremeni. Elefantul intoarse ochelarii mari sprijiniti pe coltii de fildes. Retrase capul clatinandu-l usor, amuzat de propria stangacie, cand observa pata mare albastra pe care o facuse din neatentie. Scutura capul intr-o parte si, dintr-una din urechile sale incapatoare, cazu o batista mare pe care o prinse in aer cu trompa si incepu sa o invarta, sa o arunce si sa o prinda ca pe o clatita si in momentul acela iepurele fu curemurat la ideea ca urechile sale lungi ar putea fi luate drept coada a unei tigai de catre un bucatar neatent. Dar trompa fu repede curatata de cerneala, iar elefantul rase pe nas in cea mai roz elefanteasca, incantat de iscusinta sa, atunci cand realiza ca batista se facuse albastra doar pe o parte asa ca o lasa sa cada pe pata, ii indoi cu grija colturile gandindu-se ca in loc de clatita s-a ales cu o placinta poale-n-brau, ceea ce a si spus cu voce tare, la care iepurele, tremurand de nervozitate, ii raspunse cat putea el de calm ca regreta lipsa de varietate a sortimentelor din camara sa insa ar fi bucuros sa-i ofere biscuiti in loc si evita sa faca vreo promisiune in ceea ce priveste numarul atat din politete, care l-a salvat iarasi, cat mai degraba gandindu-se cat ar putea sa manance elefantul.

Acum, elefantul s-a speriat cat era el de mare. Sarise inapoi, peste niste copaci tineri care abia scanceau, si nu indraznea sa se mai miste. Privea fix inspre pata albastra care vorbise si baigui: "Ci-ci-ci-n-ne sun-n-te-te-teti du-du-du(pauza)- dumneavoastra(inspiratie adanca) ?" Nu era momentul potrivit pentru explicatii lungi, asa ca iepurele trebui sa se gandeasca putin la raspuns, deoarece nu-si mai aducea aminte sa-si fi raspuns la aceasta intrebare. Cum timpul trecea in defavoarea sa cauta cele mai la indemana indicii si spuse: "Sunt iepurele. Iepurele albastru din corabia parasita. Si as putea avea placerea de a va cunoaste la randul meu ?" Elefantul stia foarte bine ce este un iepure insa nu-si aducea aminte sa mai fi vazut unul albastru in cei aproape trei sute de ani ai sai. Isi reveni si spuse: "Ma recomand, politist elefantul rosu, la dispozitia dumneavoastra." Iepurele stia ca nu e politicos sa se mire cu voce tare de unde pana unde credea elefantul ca e rosu si i se paru mai cuminte sa se gandeasca la faptul ca era batran si ochii sai erau batrani si avea si ochelari de aproape, iar elefantul poate ca fusese candva rosu. De altfel, el insusi nu-si amintea daca nu cumva fusese candva altfel decat albastru. "Politist... ?" "Da", se imbarbata elefantul, "membru onorabil al Politiei Fericirii". "Incantat de cunostinta, domnule politist. Aceasta este casa mea. Vad ca v-am surprins in mijlocul unei lucrari de zugravire. Pot presupune ca suntem vecini ?" "Ah", spuse elefantul, "dumneavoastra nu stiti de ce ma aflu aici." Clatina din cap si privi o vreme in pamant. "E de inteles. Vedeti, asemenea mici accidente se produc des". Si cand spuse "mici" se uitase cu atentie la iepure sa vada cat de mic e de fapt accidentul. "Probabil ca barza" - si lasa sa cada din ureche un ceas desteptator care arata anotimpurile pe care il privi suficient de atent incat sa-l ajute pe iepure sa se acomodeze cu ideea - "a lucrat prea mult in schimbul de noapte. Multe viitoare mame de facut fericite, vedeti ?" Astepta, cerandu-i parca din priviri intelegerea pentru prioritatea unor asemenea evenimente in viata padurii. Iepurele incuviinta cu un zambet. "Deci chiar sunteti de la ...Politia - Fericirii. Pot sa intreb care este motivul pentru care ma bucur de vizita dumneavoastra ? Sper ca nu am incalcat legea..." Elefantul clipi de cateva ori nedumerit. "Incalcat ? Nu, nu, dumneavoastra nu ati incalcat nici o lege. De fapt, ati respectat-o. De aceea ma aflu aici." Acum iepurele nu mai intelegea nimic. Elefantul se grabi sa adauge: "Da, am venit pentru a va inregistra." Iepurele tacea. Elefantul lasa capul usor spre stanga si ii explica intelegator: "nu ati trait de curand o mare fericire ?" Iepurele ezita sa raspunda, descumpanit. "Nu ? Asta e foarte ciudat. Foarte ciudat intr-adevar. De obicei suntem foarte atenti cu asemenea detalii." Amandoi tacura o vreme. La un moment dat, elefantul paru a se inroza mai tare si spuse incantat: "Inseamna ca urmeaza sa aveti. Asta trebuie sa fie." Iepurele isi lasa zambetul sa coboare in coltul stang al gurii. Stia el bine sa nu se astepte la nici o fericire. Cand era mic, pe insula lui, visa la lumea minunata de dincolo de valuri si nori. Apoi cusca l-a invatat sa-si doreasca doar un loc mai confortabil. Si o cafea cu biscuiti in dimineti lungi in care sa leneveasca. "Domnule politist, ceea ce imi spuneti este foarte improbabil. Imi pare rau ca v-ati deranjat sa veniti pana aici. Dati-mi voie sa compensez aceasta neplacere invitandu-va la o cafea cu biscuiti pe punte. Imi pare rau ca nu pot sa va primesc in casa, dar stiti" - incerca sa schiteze un gest care sa-l compare cu dimensiunile cabinei capitanului insa se opri la timp - "se intampla sa am musafiri si locul este deja aglomerat". De acord, a mintit, dar l-a protejat pe politist de eventuale neplaceri. Si adauga: "Desigur, daca puteti in timpul serviciului." Elefantului nu-i displacea ideea de a gusta ceva dulce si raspunse: "Accept cu placere. De altfel, noi suntem incurajati sa primim daruri in asemenea situatii. Vedeti, nu conteaza marimea darului, ci bucuria de a impartasi propria fericire." Iepurele il invita cu un gest larg.

Dupa cateva cafele si mai multi biscuiti, elefantul parea mai relaxat, asa ca iepurele indrazni: "Domnule politist, pot sa intreb daca stiti ceva despre incaperea de sticla cu pereti albastri, din apropiere ?" "Ihm, incaperea" - inghiti elefantul o jumatate de biscuit - "nu, nu, nu este o incapere. Ce gand ! Nu, vedeti, este o calimara". Iepurele iar tacea politicos. "Dar dumneavoastra chiar nu stiti obiceiurile padurii !" - se mira elefantul incercand sa para amuzant - "Oare nu m-ati auzit cand am cantat ?" Si elefantul se apleca putin pe spate, sorbi din cafea si privi pe deasupra cestii asteptand un compliment. "Regret. As acuza urechile batrane insa mai devreme am auzit doar muzica fara versuri a unui tango." "Aha," - se entuziasma elefantul - "deci ati auzit." Privea mandru si nu-i mai incapea zambetul intre urechi. Iepurele hotara sa nu mai fie surprins pentru ca se intamplasera multe lucruri neobisnuite in dimineata aceea. De fapt, mai tarziu isi aminti ca nu avea pick-up. "Frumos cantec. Sunteti talentat." "Meseria ne obliga. Acel cantec a fost comandat pentru dumneavoastra inca de la nastere. Sigur stiati asta..." "Nu pot sa spun, nu..." "Cum, nu ati primit la varsta de sapte ani o felicitare de la ursitoarele dumneavoastra ? Eu insumi ma mai ocup de aceasta indeletnicire, dar de obicei barza... Ah, da. Se pare ca sunteti extrem de ghinionist. Ia stati putin ! Cum spuneati ca va cheama, Iepurele Alb ?" "Iepurele al-ba-stru" ii ingadui iepurele. "Ah, ma scuzati, dar tocmai mi-am amintit ca acum multa vreme am pornit cu urechile pline de scrisori, registre si premii de fidelitate si primul meu client, ales cu totul la intamplare, era un anume Iepure Alb. Sapte ani. Recomandata de la ursitoare. Asta a fost demult, foarte demult. Stati putin, cred ca o mai am undeva pe aici." Si elefantul cauta o vreme ca si cum timpul i-ar fi reprosat ca a trecut atat de mult de cand a uitat felicitarea. "Ah, iat-o." Scoase un plic micut, se necaji ca nu-l poate tine prea bine cu trompa si i-l intinse repede iepurelui. "Nu as putea..." zise acesta. "Nu mai conteaza, spuse elefantul. E ultimul meu client. Mai am o singura scrisoare" - si arata cu trompa spre o ureche - "si nu e una vesela. Da, pentru acelasi iepure alb. De la Politia Fericirii. Stiu pentru ca am participat la scrierea scrisorilor in noaptea de ajun, dinaintea plecarii. Am lucrat toti din greu in noaptea aceea. Da. Ei bine, scrisoarea era adresata unui moment din viitorul apropiat in care iepurele alb pierde orice sansa de a-si gasi fericirea. Desigur, cand e vorba despre viitor mereu e loc de mici schimbari, dar daca viata acestui domn iepure a fost destinata fara prea multe sanse, atunci va inchipuiti ca mici schimbari nu pot sa-i schimbe destinul. Dar nu putem sti pana nu deschidem felicitarea"
Elefantul ii zambea conspirativ si iepurele ezita pentru ca in minte ii incoltise indoiala. Indoiala ca fusese tot timpul albastru. Cu mintea incordata in cautarea celei mai vechi amintiri, fara sa-si dea seama, rupse un colt al plicului de care se tinea sa nu cada. Inauntru nu era nici o felicitare. Desfacu plicul fara nici o urma de retinere, il intoarse, il scutura si in cele din urma cazu din plic un bilet mic de tren.

Elefantul nu auzise niciodata despre un tren care sa traverseze padurea, insa stia de la barza ca dincolo de imparatia copacilor, dincolo, departe erau orase mari unde locuiau oameni si pe acolo treceau si trenuri. Insa sublinie ca erau foarte, foarte departe. Deoarece iepurele devenise absent, cu bucatica aceea de carton in maini, elefantul isi grabi plecarea. Se scuza politicos ca este inca in timpul serviciului si se ridica sa plece. "Ah, sper ca nu va deranjeaza noua culoare a acoperisului. Am scris cuvintele cantecului. Adica v-am inregistrat. Acum, daca fericirea trece in zbor pe deasupra casei dumneavoastra poate ca o sa se opreasca." "E tot albastru..." adauga si se intoarse repede ca sa evite raspunsul, se aseza in spatele calimarii gigantice si incepu sa impinga. Se departa incet intre lianele care cadeau ca o cortina in spatele sau, descoperind cerul pe care soarele se indrepta spre orizont intr-un alai de nori portocalii.

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a doua. paragraful intai

Tango

Iepurele era bineinteles stanjenit de aceasta vizita
neanuntata. Fiind insa mai in largul sau in ambianta
cunoscuta a casei, stiu ca e de datoria sa salveze
demnitatea musafirului. Se ridica pe picioarele din
spate, facu un pas inapoi, isi aranja blana in dreptul
gulerului, se introduse tusind usor, facu o reverenta
si ramase asa, usor aplecat, cu o mana la piept,
asteptand o reactie. Faptura mica ridica o margine de
aripa si arunca o privire. Apoi se ascunse din nou,
doar pentru o clipa, deschise incet aripile
aducandu-le la spate, cu capul usor aplecat spre un
colt al camerei, privind in jos. Apoi batu repede din
aripi si se ridica cu o pirueta pe care o termina cu o
reverenta larga. Totul la ea era alb si stralucea
asemeni unei flori care se deschide intr-o dimineata
de primavara. Iepurele intinse usor mana de la piept,
iar faptura mica ii raspunse la fel de incet, clipind
repede atunci cand mainile lor se atinsera. Se privira
o vreme, pentru a-si acorda suficient timp sa se
obisnuiasca unul cu celalalt. O scanteie straluci
pentru o clipa in ochii care se priveau si, undeva in
intuneric, un disc vechi incepu sa se invarta.
Scartaitul monoton si adesea intrerupt al discului
aducea mai mult cu aroma cafelei calde decat bazaitul.
Lasandu-se atras de aceasta mireasma, iepurele facu
doi pasi cu mustatile frematand. Faptura mica lasa
capul inspre umarul drept si se lasa cuprinsa de a
doua mana, intinsa spre cutia cu biscuiti. Iepurele
apuca cu grija lingurita de argint si incepu sa
amestece incet, aducandu-si aminte sa fie atent, la
fiecare atingere a cestii. Pasii fapturii mici pluteau
peste podeaua batrana. Se roteau cu grija pe langa
urmele de noroi si resturile discului spart. Aici
pasii lor se departau si mainile abia atinse erau
singura salvare de amenintarea intunericului. Si cu
fiecare departare, stralucirea ei parea mai palida si
se reflecta in pieptul albastru ca o pata. Aici pasii
lor se apropiau atat de mult incat se temeau ca, daca
muzica s-ar opri, tacerea ar fi prea stanjenitoare. Si
fara sa se grabeasca, asteptau cu pasi incurcati
urmatoarea departare. Incet, pata din pieptul albastru
crestea in stralucire, iar faptura mica parea sa fie
din ce in ce mai distanta, ca si cum gandurile ei
pluteau in alta parte. Ziua abia patrundea prin
hubloul ingalbenit ca o luna pe cerul albastru unde
doua stele apropiate din intamplare se departau la
multi, multi ani lumina. La ultima masura ea il
respinse lovindu-i usor pieptul cu palma. Iepurele
ramase ca la inceput, usor aplecat in fata, cu mana
intinsa si privirea intrebatoare. Discul cu o singura
melodie se rotea in gol. Faptura mica s-a intors cu
spatele. Ibricul de cafea mirosea a ars. Mustatile
albastre se retrasera vinovate. Umbrele aburilor de
cafea se rasuceau perechi si se pierdeau prin hublou.
Indoiala facu sufletele din nou singure sa se
rasuceasca spre colturi opuse, intunecate ale camerei.

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea intai

Tinuse biscuitul prea mult inmuiat in ceasca de cafeasi acum se uita la el cum pluteste. Se rupsese mai mult de jumatate, se imbibase si abia daca se mai putea distinge forma de stea in coltul care ramasese la suprafata. De jur imprejur se vedea bordura alba ca de portelan a bazinului. Pe suprafata neagra o lumina slaba dadea impresia unor valuri cafenii nemiscate. Statea pe insula neagra-cafenie la fel de nemiscat. Atat cat permitea lumina putea zari cum il privesc de jos ochi mici ingramaditi unii in altii. Si putea ghici in intuneric alti ochi mici care nu puteau sa-l priveasca insa asteptau tacuti. De ceva vreme auzea un bazait stins. Mici puncte negre treceau de la un ochi mic la celalalt. Duse mana catre ochelari si atunci un nor galbui il cuprinse brusc si in jur incepura sa pluteasca firmituri. Se uita la bucata ramasa uscata si o lasa sa cada in cafea. Incepu sa amestece incet cu lingurita. Zgomotul de clopotel nu reusea sa acopere bazaitul. I-a trecut prin minte sa amestece repede insa stia ca nu va rezista prea mult. Va trebui sa se opreasca si atunci bazaitul il va coplesi si va regreta ca s-a ridicat din pat in dimineata asta. Acum cel putin avea inainte o ceasca de cafea pe care nu se grabea sa o inceapa. Zgomotul linguritei care se lovea ritmic de peretii cestii parea sa dea masura bazaitului care nu mai era doar continuu ci se si repeta cu precizie. Apleca usor capul si privi peste ochelari. Florile desenate pe musama au ramas nemiscate. Clopotelul suna o data puternic si se opri. Repotrivi ochelarii fara sa se grabeasca. Insula pe care se refugiase plutea acum in bucatele. Fumul nu se mai zarea. Lava neagra mai era putin calda insa pe alocuri avea reflexe cafenii, semn ca se racea. Alaturi de ceasca pagubele erau minime. Cateva flori puteau fi ghicite sub pata de lava inca neintarita. Pasarea mare de argint care locuia sub insula statea intinsa pe patul de flori, cu aripile stranse, si probabil dormea. Apleca urechea inspre pieptul rece si asculta. Bazaitul venea din alta parte.

Mobila veche mirosea a sapun facut in casa si levantica. Acum avea toata o culoare rosu-inchis. Se mai puteau zari insa stricaciunile produse de apa de mare ca niste mici corali catarati inspre interioarele mereu incuiate. Chenarele argintii, lungi, subtiri si complicate la colturi, se intunecasera si ele. Patul lat cu perne moi, care puteau fi ghicite sub cuvertura albastra ca cerul insorit, ramasese neatins. Capitanul iesise pentru ultima oara pe usa cu legatura de chei leganandu-se la braul pantalonilor largi de doc alb si cu papagalul pe umar. Nebanuita, intr-un colt, statea ascunsa sub un sal verde cusca la care intr-una dintre zabrele ramasese infipt un dinte. Cateva sipci lipseau din podea si in locul lor se ingramadea un musuroi. Alaturi, capacul lazii mari cu catarama aurita statea rasturnat de perete. Pete proaspete de pamant se urmareau ca talpi lungi si scurte pe drumul cel mai scurt inspre puntea unde era instalata bucataria de vara si in magazia careia se gaseau din abundenta biscuiti si cafea. Ultima calatorie nu incepuse deloc asa ci se anunta a fi urmata de recompense. Numai ca nici bratele incercate ale marinarilor, nici chipurile brazdate de vant si stropi, nici picioarele infipte in puntea pe care orice altceva aluneca de colo-colo, nici trupurile legate cu odgoane de vasul care scartaia din toate incheieturile, nici catargul care s-a prabusit ca o prevestire de rau augur, nici strigatele capitanului acoperite de zgomotul valurilor care se spargeau incrancenate nu au putut opri furtuna care a ridicat vasul intr-o clipa si in cealalta l-a prabusit in mijlocul unei paduri tropicale. Acum, mobila nu mai dansa innebunita lovindu-se de pereti si amenintand sa-si dezvaluie tainele in orice moment. Vantul nu mai sufla apa de mare prin deschiderea tradatoare. Cerul era linistit prin hubloul ingalbenit pe margini. Toate acestea pareau a fi fost demult.Tapetul alb-cafeniu se itea ici-colo si iti arata cu degete mici carliontate ca el a fost aici primul.

Se ridica anevoie de pe scaun. Facu cativa pasi spre mijlocul incaperii. Lumina lenesa parea sa nu se catadicseasca de prezenta lui. Statea, astfel, cufundat in intuneric, ca intr-o ascunzatoare, de exemplu subterana si, privind lucrurile din acest punct de vedere, am putea spune ca nu era ceva neobisnuit pentru un iepure. Se apropie si atinse geamul hubloului. Ramasa fara putinta de scapare, lumina fu nevoita sa raspunda sinceritatii imaginii iepurelui, care se dezvaluia in intregimea albastra a blanii sale, cu tacerea. Insa bazaitul se incapatana sa ramana intr-un colt de ureche. Batranul se intoarse pentru a-si acomoda iar ochii cu intunericul. Nimic, chiar nimic nu se misca de parca cineva care ii juca o farsa astepta in spatele unei mobile nefolosite sa sara afara pentru a rade de el. Si nu si-a putut stapani un zambet la gandul ca ar nimeri in intuneric si s-ar ineca cu rasul. In acest timp el si-ar recapata curajul de iepure si ar sari in lada, ar auzi capacul trantindu-se si apoi s-ar stapani sa chicoteasca pentru a ghici incotro se indreapta pasii intrusului. Dar totul ramase nemiscat. Poate ca e normal, isi spuse. Te trezesti intr-o dimineata ca ai uitat a cata este, iti vezi linistit de tabieturi si, deodata, realizezi instalarea bazaitului. Incerca sa-si dea seama de ce ar fi asta o zi mai speciala.

Vasul se clatina. O sticla mare goala de porto se tot lovea de gratiile custii. Capitanul si prietenii lui se imbatasera. Unul dormea trantit cu capul pe masa. Ceilalti doi se tineau cu un brat iar cu cel liber invarteau in aer sticle din care sareau stropi si tineau isonul capitanului, unul grohaind iar celalalt latrand. Capitanul se infierbantase si urla versurile grotesti ale unui cantec pirateresc. Papagalul prea mare se rotea prin incapere croncanind si se lovea de tot ce intalnea. Deodata, capitanul s-a repezit la cusca, l-a scos pe iepure cu una din mainile sale uriase, cu alta a insfacat o sticla noua pe care a destupat-o cu degetul mare si i-a indesat-o pe gura in uralele celorlalti doi. Dupa ce ochii iepurelui au devenit rosii, capitanul a inceput sa-i urle cantecul pirateresc in ureche. Si la un moment dat, capitanul si prietenii lui amutira desi continuau sa-si agite bratele, capitanul deschidea o gura mare pe care i-o tot apropia de ureche, papagalul continua sa se izbeasca in liniste de pereti iar vasul sa se clatine.

Deasupra dulapului care ocupa un perete intreg, intr-un colt, aproape de tavanul pe care, varul cazut, desena harta unei mari pe care iepurele obisnuia sa-si fixeze amintirile, domina incaperea plina de lucruri inutile, un teanc de discuri. Se indrepta incet din sale, menajandu-si incheieturile batrane, trase masa langa dulap dupa mai multe opintiri, vazu ca mai este putin pana la varf, cauta scaunul scund cu trei picioare, il gasi intr-un sfarsit, sari - de fapt mai mult se catara pe masa, isi dadu seama ca a uitat scaunul, cobora si dupa ce totul fu pregatit, iar el fu la inaltime, intins cat era de lung, destul de mult tinand cont ca era din specia iepurelui albastru, si cand reusi sa atinga discul cel mai apropiat, un nor de praf il gadila si, tinandu-se speriat de marginea dulapului stranuta din toate puterile. Iar cerceveaua hubloului se zgudui o data. Iepurele trase putin de disc si norul de praf se pogori in toata maretia sa peste sarmanele mustati albastre si hubloul fu azvarlit de perete. O rafala de vant de primavara patrunse neinvitata pe geam si il infasura cu racoarea ei cu chef de joaca iar iepurele stranuta din toate puterile tragand o data cu el, de la inaltimile dulapului, pana la podea si teancul de discuri. Bufnitura acoperi toate celelalte zgomote. Se trezi dupa o vreme, cu o durere mare de cap, cu discul de care tinuse cu loialitate - rupt in mana - stralucind in soarele care si-a gasit drum spre incapere, si alaturi, in cea mai naturala stupoare descoperi o faptura mica, aterizata de nu stiu unde direct pe partea mai sensibila a corpului, cu bratele rasturnate inainte si aripile acoperindu-i zapaceala ca niste petale. Bazaitul se oprise.

refuz de predare

declar pe propria raspundere ca:
nu o inteleg pe iren,
nu sunt in nici un fel asemenea lui iren,
nu ii pot oferi lucrurile de care are nevoie,
cu atat mai mult nimic de valoare,
sau, ca sa merg foarte departe, fericire,
nu am nici un drept sa fiu altceva decat un strain,
si nu e de nasul meu sa ma gandesc la iren,
nu merit nici macar sa ii pronunt numele,
dar,
tocmai prin aceasta e minunata viata,
ca straluceste chiar si in cei mai proscrisi copii ai ei
si pentru iubirea care m-a pus din nou in miscare
si acum trebuie sa o predau pentru ca e,
din toate unghiurile, imposibila,
pentru ca nu mai sunt trist,
pentru ca vad din nou lucrurile frumoase,
pentru ca am de unde sa impart si la altii,
pentru ca am o noua provocare pe care sa o arunc
in fata lumii care rade de mine,
refuz
sa ma predau momentului si prejudecatilor,
sa cedez in fata oboselii si ratiunii,
(cenzurat),
sa o uit pe iren

nota din partea editorului

stimata doamna... iren, va rog sa ma iertati ca ma adresez dumneavoastra atat de putin formal. ca va cunosc doar acest nume este neplacuta situatie in care ma lasa dialogurile sarace cu autorul obisnuit al paginilor noastre.iertati-ma inca pentru ca mi-am permis sa extind ingaduinta cu care primim manifestarile deloc usor de suportat ale cunostintei noastre comune - la caracterul acestei intalniri,fara sa va pregatesc in prealabil printr-o scrisoare de prezentare.este numai graba prin care am fost delegat sa ma infatisez dumneavoastra care m-a determinat sa adopt aceasta postura nepotrivita pentru un gentleman si in care credeti-ma ca ma simt extrem de stanjenit.
am fost anuntat seara trecuta de intentiile domniei sale de a oferi cititoarei sale cate o poveste pe zi, stire pe care am primit-o cu retinere deoarece se intampla sa il cunosc de multa vreme si stiu ca are obiceiul sa isi ia de lucru mai mult decat poate duce la bun sfarsit, totusi nu fara speranta deoarece rarele sale momente de stralucire au dat unele din cele mai recomandabile publicatii ale noastre.
multumita unor buni colegi care accepta sa lucreze de noapte pentru a pregati editia de a doua zi, am pornit spre locuinta sa facand calcule pentru sansele de a reusi sa aducem in paginile de dimineata productia dansului, avand in vedere ca nu reusisem pana la acea ora a serii sa contactez un corector de texte familiarizat cu ceea ce cu greu poate fi numit opera a autorului nostru dar care are anumite particularitati care necesita o supraveghere atenta in momentul pregatirii trecerii in cerneala tipografica.
am gasit usa casei sale deschisa si am intrat cu bagare de seama fiind pregatit pentru o intalnire cu necunoscuti,desi aproape nu e nimic de valoare in locuinta sa care sa atraga privirile unor spargatori, chiar si disperati. l-am gasit in birou, acoperit de un maldar de hartii de la serviciu, privind pe sub marginile indoite ale catorva foi scena de tango din Scent of a Woman,care se derula in continuu.in dreptul intrarii, se afla o alta foaie, evident lasata cu intentia de a reduce schimbul obisnuit de cuvinte la lectura acelor catorva indicatii scrise la repezeala. dupa cum spuneam, suntem obisnuiti cu maniera neconventionala in care ii trateaza pe cunoscuti, mai ales atunci cand doreste sa nu fie deranjat. cunoscand acestea am luat hartia si am iesit.in timp ce coboram scarile am tras cu urechea la zgomotele ce ar fi putut veni din apartament, in acelasi timp incercand sa fac cat de putin zgomot eu insumi. spre uimirea mea, usa a ramas deschisa.
la lumina lampadarelor pe sub care treceam am deslusit scrisul neingrijit prin care cerea un mic avans de timp si ma trimitea sa va cer scuze pentru intarzierea primei povesti. sper ca increderea cu care primiti aceste vesti sa nu fie scazuta prin parerea pe care probabil ca v-ati format-o despre serviciile pe carele oferim autorilor nostri.de fapt, vedeti, el este singurul care scrie pentru noi, si probabil si singurul care citeste. in conditiile unui public atat de restrans si a posibilitatilor noastre de a-i recompensa eforturile am acceptat diferite concesii.speram ca natura intreprinderii noastre sa nu afecteze bunul renume al prietenilor care transmit mesaje si al cuvantului scris in general.
in incheiere imi permit sa numesc aceasta destainuire superficiala, avand in acelasi timp in minte imaginea autorului a carui biografie saraca ne-a dezvaluit totusi ca maldarul de nimicuri ingramadit in interiorul sau mai ascunde cateva vise din copilarie pastrate aproape stinse dar la adapost de cei care au incercat sa le stinga de tot.fie-mi permis sa spun in apararea sa ca nici una din foile de la serviciu nu era scrisa si ca, probabil,acum cand inchei aceste cuvinte,incepe si el lucrul, care probabil ca va fi doar o schita deoarece am motive sa cred, luand drept exemplu numai unghiul din care privea si lumina slaba care mai era aprinsa in incapere,aparent fara rost, ca sufera de curand de o pasiune acuta pentru lumina zilei ceea ce lasa linistea ocrotitoare a noptii in afara prietenilor care sa-i umple golul de nemarginire si mister din care, ocazional, mai privesc inapoi stele mici.
ma inclin in fata dumneavoastra si va urez cele mai gratioase momente de inspiratie si vise in care sa va gasiti linistea

despre cadouri

(cenzurat)

eu te voi iubi indiferent de alegerea
pe care o faci sau de ceea ce ti se
intampla,cu atat mai mult prietenii
tai apropiati

inima usoara iren

inca

(cenzurat)

sunt gata sa accept
intelepciune din batrani
ca de exemplu
noaptea e un sfetnic bun
doar ca pentru a adormi
a trebuit sa imi gasesc
linistea cumva

asa ca am mancat
o ciocolata intreaga si
m-am agatat
de putinul frumos
de care mai sunt
in stare si am zis
ca iren nu merita
asemenea vorbe urate
si plictisitoare.am adormit
sperand ca voi fi de acum
in stare sa-i scriu numai
povesti

zorile mi-au aratat un
tablou mai complet.nu e
nimic special in iubirea mea
pentru iren.nimic ce nu ar putea
gasi in alta parte.e un gand
cutremurator.asa ca am sa incerc
sa nu ii mai vorbesc precum
unui prieten intim.in schimb o sa
imbrac ganduri ireale in haine
colorate si o sa i le ofer
in povesti cu funda.si poate,
citind in fiecare seara o poveste
de-a ei, si cateodata cand ma simt
prea neajutorat - doua,poate ca
am sa reusesc sa invat ce ii place

sa uit de griji si
sa rad de toate si
sa ma invart suficient
de repede pentru ca
amestecul meu de culori
sa para vesel lui iren

si totusi, ce sunt
toate acestea fara
o mare iubire

ps. am vrut sa-ti spun
ieri ca am salutat un
porumbel salbatic si
mi-a raspuns. stiu ca
mi-a raspuns de pe
creanga lui inalta pentru
ca tacea inainte si a tacut
apoi si a spus o singura
data"gugustiuc". si caini
care ma priveau cu ochi
ingusti au venit alergand
la mine dand din coada
si aveau expresia aceea de
caine (evident) care se joaca.
numai motanii s-au rezumat
la privirea circumspecta.
si am mai vrut sa-ti spun
si alte lucruri numai ca
tocmai mi-am adus aminte
ca ieri am facut greseala
sa citesc intai ce ai
scris tu nou, asa ca nici acum
nu mai pot sa-ti zic nimic. da,
mai bine ca ma opresc
pentru ca iar se ascunde
soarele in nori

prea tarziu

astazi natura mi-a spus
ca ma iubeste

m-a ridicat de sub picioarele
oamenilor,m-a imbratisat
cu brate de vant, mi-a zambit
cu aripile deschise ale
pescarusilor si mi-a aratat
cat e de frumoasa

ne-am plimbat multa vreme
si la un moment dat mi-a zis:
de ce esti suparat ?
eu te-am iubit mereu

nu i-am raspuns,
doar am privit in jos
pentru ca nu suportam
privirile acuzatoare ale
perechilor care treceau
pe langa mine

si totul, chiar totul a fost
frumos astazi,mai mult
decat poate incapea intr-o
inima. lumina a dat din nou
sens si viata si cat timp
o priveam era minunata insa
era in afara mea. inauntru
nu imi gaseam locul insa
in toata aceasta frumusete

acum un an, iren
tocmai incepuse sa
se indragosteasca
si era fericita

fac jucarii !

singurul si cel mai bun prietenal meu,
profesor in mai multe domenii si frate
mai mare de sange mi-a facut loc
la masa de lucru pentru urmatorul
sau proiect care stiu ca ii va face
multa placere pentru ca ii va aduce
aproape o lume de film.

singurele momente de fericire pe
care le-am trait pana acum,
scurte si fermecatoare precum
povestile tale, au fost darul
primit pentru ajutarea altora.
si acum, printr-un aranjament
norocos al soartei, pot sa ajut
si sa ofer fericire. si pot sa
lucrez la ceva care imi place
si de care nu depinzi ca sa
traiesti ci doar te bucuri
ca un copil.

cu atat mai minunata imi pari
acum iren, cand traiesc
pregatirea acestei sarbatori a
bucuriei unui prieten, tu care
oferi fericire atator oameni
cu intamplarile tale magice, de
care atatia se indragostesc.

(cenzurat) si acum, la lucru !

sa omori o pasare cantatoare

"Dar eu, fiind sarac,
nu am decat visele.
Am imprastiat visele
la picioarele tale;
calca usor
caci pasesti
pe visele mele"

am petrecut ziua
in compania prietenilor.
astfel, sunt putin fara griji
ca si cum nu stiu ce
ma asteapta in viata si
putin bine dispus, ca atunci
cand astepti sa ti se intample
ceva frumos. aceasta masura
a lasat loc in celalalt taler
unor ganduri de impacare.

distanta la care sunt acum
fata de tine, a inceput sa
imi para tolerabila.
si linistea de a te regasi aici
imi sopteste sa nu ma apropii
mai mult. dupa mine, esti libera
sa strabati aceasta distanta
oricand vei dori caci esti stapana
peste propria ta libertate
si peste a mea. acest din urma
motiv ma inconjoara cu teama ca
un refuz categoric m-ar arunca
in intunericul din afara.
iti scriu mult admirata doamna
pentru a te ruga
sa ma cruti de o asemenea
soarta si sa-mi ingadui sa vin aici
si maine, si peste o iarna, si peste
un an si mai tarziu, cat timp
supusa ta inima imi mai bate
in piept.

nu te teme de mine. nu iau nimic
mai mult de la tine decat ceea
ce le oferi tuturor. desigur,
daca ai vrea sa ma chemi mai
aproape as fi poate mai fericit.
desigur, pentru ca tu sa fi fericita,
ceea ce aleg, poate ar fi mai bine
sa nu ma chemi deloc. stiu ca cei
iubiti sunt mai buni si mai frumosi
dar vai celor care nu au nici ceea ce
am eu. pentru mine, maine este
dincolo de prapastia neprevazutului,
iar ieri se ingramadeste in spatele
meu ca un munte de griji. lasa-mi
poteca ingusta a acestor cuvinte si
aerul curat al inaltimii sentimentelor
pentru tine si voi putea continua sa
inaintez, pas cu pas, sprijinindu-ma
de piatra rece, catre nicaieri.

si daca iti voi cere sa-mi raspunzi,
si daca iti voi cere sa ma iubesti,
in fine, daca voi deveni iarasi
de nesuportat, te rog
mult admirata doamna sa nu imi
raspunzi si sa ma ierti.
vei crede poate cu bunatatea ta
ca mi-ai face un bine daca m-ai
indemna sau imbranci sa-mi
gasesc fericirea in alta parte.
daca vei crede astfel te rog
sa ma vezi ca o pasare mica
pe o ramura din fata ferestrei,
cantand din tot sufletul si sa nu ai
inima sa ma alungi

scrisa in graba

Apus
(lui iren)

E tarziu.
Portile sunt inchise.
Ceasul din turn a stat.
Pasarile au incetat
Sa mai strige.

Ma intorc.
Ma priveste speriata
Turma far-adapost,
Umbrele lupilor urca
La orizont.

Iti zambesc.
Ma departez in pamant.
Valuri m-acopera.
Pasari oarbe intuneca
Cerul absent.

amintiri

astazi am facut prima incercare
sa-mi ucid sentimentele fata de iren.
ca in duelurile celebre
schimbul de rani nu putea avea
loc fara replici demoralizatoare,
sau ca la sinuciderea unui samurai
am vrut ca sufletul lor sa intalneasca
in drumul spre cer ecoul cuvintelor
unui scurt poem.si am vrut sa imi
ramana ceva frumos de la iren,
la care sa-mi fi adus contributia,
asa cum sunt toate poeziile mele
de pana acum.

am deschis astfel usile templului
inspiratiei intr-un nor mic de praf,
si am inceput ritualul cautarii
printre amintiri pentru versurile
unei poezii neterminate. inca mai caut.
din cate imi amintesc, o poezie frumoasa
necesita la schimb o farama din suflet
si cel putin o noapte intreaga asa ca,
pentrua fi sub fereastra lui iren si in
aceasta noapte, vreau sa zic
pentru a fi sigur, iata cateva ganduri
ale celui care eram acum...7-8 ani ?:

"exista oameni care cauta mereu
ceva nou pentru ei. intampina
lucrul nou cu entuziasm, il
cerceteaza pana ii afla toate
secretele si apoi se plictisesc.
cand nu au mijloace sa-si procure
ceva nou se folosesc de lucrurile
vechi ca sa-si aminteasca de emotia
primului contact. fac asta pana obosesc
si nu mai simt nimic.

exista oameni care privesc cu atentie
in jur si se ataseaza de ce au.
cu timpul ei nu mai sunt bogati sau saraci
pentru ca ceea ce au e totul pentru ei.
cuvintele nou si vechi nu mai au sens
pentru ca trecutul si viitorul devin unu
cu prezentul.ei nu se mai tem de moarte.

ambele categorii de oameni incearca sa
umple golul inimii care creste odata cu omul.

la prima categorie fericirea inseamna
sa aiba mereu ceva nou,sa-si astampere
foamea de senzatii, 'pofta de viata'.
la cea de-a doua categorie,fericirea e legata
de un vis - ca sunt iubiti. daca visul da
semne in realitate oamenii traiesc pentru
ziua de maine,pentru urmatorul semn.
Nu obosesc si nu stiu odihna.daca visul se
realizeaza,devin parte a vietii caci traiesc
pentru obiectul sau fiinta iubirii lor. dar daca
nici macar semne nu sunt,sufletul adoarme
iar mintea si trupul devin hrana pentru
oamenii din prima categorie.
ei nu mai sunt decat ceea cese vede.

chiar daca ii doare, sufletul
adoarme zambind si - pana la
moartea sa - lacrimile nu
reusesc sa stearga amintirile.
in suflet ramane iubirea ca
o icoana.

de ce nu se schimba, de ce aleg
suferinta ? pentru ca au aflat
ce era mai important. restul sunt
doar senzatii si nou si vechi..."

a fost raspunsul meu in care cautam
intelepciunea martirilor banuiti in
lumea mea - dat unui prieten care
incerca sa-mi dea din intelepciunea lui
despre cum sa traiesti. acum cele doua
categorii de care vorbeam nu-mi mai
par la fel de clar delimitate.

de acum, focul ultimei lumanari aprinse
fie sa-mi ghideze sentimentele
condamnate catre altarul de sacrificii
al artei. asta inseamna ca trebuie sa
las aceste pagini in intuneric.

ganditi-va la iren ca sa visati frumos

astazi a fost Craciunul

"in copilarie, traim momente
de asemenea fericire incat
credem ca traim intr-o lume
magica, asa cum credem ca a
fost Atlantida. cand imbatranim,
inima ni se frange in doua"

astazi nu a fost ziua mea,
doar Craciunul, asa cum auzi
despre Craciun in reclamele la
Coca-Cola si in filmele cu happy-end.
am cautat sa fie ziua mea,
de fapt. am cautat cadoul dorit de Iren.
stiu ca nu mi l-ar primi vreodata asa
ca mi l-as face mie si ar fi ziua mea.

o parte din munca mea, vezi tu
implica dialogul, contactele sociale,
ajutarea altora nu in sensul unei munci
bine facute pentru cineva sau al
vindecarii ci in sensul de a le face mai
usoara povara.
desi cateodata cred ca sunt enervant,
atunci, atunci cand ei incearca sa-si joace
rolul serios iar eu am nevoie de caldura lor
si incep sa ma joc cu cuvintele.
atunci nu sunt deloc profesionist.

dar astazi am plecat de la serviciu bine
dispus, prietenul tuturor, jucandu-mi rolul
cu nepasare. m-au intampinat fulgi mici,
am plecat pe drumuri ocolite,pe strazi
intunecate, urmarind lampadare prin fata
carora defilau fulgii acum mai mari, pana am
ajuns pe vechiul drum de student. incet,incet,
am revazut locurile vechi,am trait amintiri vechi,
acum doar niste senzatii in inima,si pentru ca ningea
si pentru ca am avut amintiri ca niste prieteni vechi,
astazi a fost Craciunul pentru mine.

am vrut sa ma opresc intr-un parc.
sa ma plimb pe furis. fara nici un copil de mana,
sau iubita, sa pacalesc statuile batrane si paznicii
porumbei stransi pe ramuri unii in altii, cu ochii lor
mici inchisi. dar am urmat pe oamenii care alergau,
luand emotia grabei lor si facand din ea beteala de
pus in pom si am intrat in alta masina ca la mine acasa,
total nepotrivit,dar nu cred ca m-a observat nimeni.

am ajuns dupa cateva peripetii de zi cu zi,
care nu pot fi numite astfel fara exagerarile copilului
din mine.iti aduci aminte, Iren ? exagerate ai gasit
cuvintele mele spuse cu voce tare. am ajuns...
pe taramul bunicului meu mester al lemnului si fierului.
si vechiul drum era acum alb si vechiul parc am avut
surpriza sa-l gasesc schimbat, cu alei pavate si arcade
si lumini aruncate in dezordine peste brazi adusi special
si nici un suflet cat vezi cu ochii ca un parc tematic parasit,
ca inSpirited Away, si asteptam sa se intample ceva magic
si chiar incepusem sa fluier. dar nu s-a intamplat nimic...

casa veche a bunicilor mei lumina in noapte ca un glob
din acelea in care ninge cand il scuturi. am stat de vorba
cu ei, de la egal la egal,asa cum imi place mie, si am ras
de glumele lor fara sa ma mai gandesc daca sunt bune
sau nu.bunicul nu prea mai avea pofta sa abordeze o munca
asa dificila ca realizarea unei flasnete si a unei maimute
cu cheie. de asta si mai ales pentru ca am gasit pe un site
romanesc de vanzare flasnete cu 15 lei, astfel incat orice
tanar istet si frumos poate sa fie the one-ul tau,
adica prietenul, iubitul, in fine sotul tau poate sa-ti ofere
oricand asa ceva, ei bine de aceea am hotarat sa o
confectionez eu. si stiu ca exista acum in Romania mesteri,
de varsta mea sau mai tineri capabili sa faca jucarii frumoase,
munca pentru care eu nu am avut curajul. ei bine
faptul ca ei exista si sunt fericiti nu ma impiedica
sa visez la fericirea mea.o sa fac jucarii si o sa mi le daruiesc.
pana acum nu m-am bucurat decat de ce am obtinut ca
rezultat al propriilor eforturi - spre deosebire de fericirea
care vine de la altii.pana la urma, mi-am zis ca nu sunt
indemanatic, dar ca iubirea pentru tine ar trebui sa fie
suficienta pentru a-mi acoperi ochii si a ma impinge in calea
pericolelor dincolo de care e cadoul pe care ti l-ai dorit candva.
cred ca inteleg ce inseamna sa te simti ca o portocala uscata si
ca un ou Kinder in care au uitat sa puna jucaria,
pentru ca imi inchipui ca citesti
si ma intelegi si imi raspunzi dar din iluziile de care sunt
constient nu primesc inapoi decat oboseala.
tot nu inteleg de ce sunt capabil sa iti vad frumusetea
daca nu am si talentul pentru a mi-o apropia.
patronul meu este sfantul mediocritatilor.

am mai descoperit niste lucruriin seara asta dar nu prea
se potrivesc cu starea mea de spirit de acum.
iti spun alta data alte banalitati fara farmec.
pentru final ceva mai placut:
cele mai usoare lovituri pe care ti le da viata
sunt sub forma fulgilor de nea, atat de usoare incat te fac
sa razi si sa te simti iar copil si sa-ti ridici ochii de la pamant
si sa nu-i mai cobori.

astazi am pornit la lupta,cu vechea rugaciune de a
muri onorabil si a ajunge la strabuni,
am pornit impotriva vietii cu zambetul dispretuitor
al resemnatului, dar nu m-am putut abtine sa nu zambesc
din cand in cand pentru ca viata este si o mare gluma,
astfel incat cred ca e vina mea ca in final am fost invins
de o buna dispozitie ca atunci cand iubesti si esti iubit in
schimb care va fi urmata probabil de aplecarea balantei
in sens opus catre starea de om mahmur ca certuri,
divort si lupta pentru custodia copiilor,totul in acelasi
pahar de vin.

Iren, incep sa cred ca nu esti decat un alt vis frumos,
noua mea iubire imposibila

departe de casa lui iren

am asezat un pescarus

cu o aripa intinsa peste

usa-lebada pentru a apara intrarea de ploaie.

am asezat si trepte-nuferi.pisica privind pescarusul nu prea are alura de statuie.o sa-mi dea de lucru.mai ales daca o sa fuga

prin gradina dupa vrabii

si o sa trebuiasca sa o prind. de fapt

o sa fie mai multe statui-pisici prin gradina jucandu-se.

balustrada cu forme de plante

ar fi trebuit sa realizeze trecerea de la planul acvatic la cel al gradinii de flori.

pisica parca e prea aproape.

mi-am dorit si o balustrada

in forma de pisica arcuita pe care

sa o mangai in timp ce urci sau cobori.

si trebuie sa gasesc loc si pentru felinar.

ar putea fi

tot un nufar deasupra intrarii

curaj de noapte

am vazut Killing Harold
Crick pana la sfarsit.
"e o carte despre un barbat
care nu stie ca e pe cale sa
moara apoi moare. Dar daca
barbatul stie ca e pe cale sa
moara si oricum moare, moare
de buna voie, stiind ca ar
putea evita asta, atunci...
Adica, nu e asta genul de om
pe care sa vrei sa-l tii in viata ?"

inainte de finalul optimist
calculam care ar fi sansele
sa devin un subiect destul
de interesant pentru ca tu
sa scrii o carte despre mine
si, in final, sa-mi dai
o moarte frumoasa,
umana.
nu am numarat pana la unu.
tu nu scrii tragedii, ca sa nu mai
vorbim de partea cu mine
fiind interesant.
ce naivitate

cum sa renunt la tine ?
toata puterea mea de judecata
imi spune ca nu iti pot oferi
ceea ce iti doresti. si totusi
cea mai frumoasa muzica iese
atunci cand judecata pierde
controlul, cand un nor se aseaza
peste minte sau o alta forta preia
controlul si misca
mainile pe care nici nu le mai vad,
simt doar muzica
si oboseala.
la ce sa speri, daca nu
la ce e frumos si bun ?
atata doar ca sunt egoist
pentru ca imi caut fericirea
in ceea ce mi-ar place si nu
in ce le place altora si poate
ca de aceea nu merit
sa fiu fericit

iren...

intalnire pe alei

astazi lucrez acasa. adica asa ar trebui.
am gasit scris ca am energie pentru arta azi.
sa-i explice cineva si temei mele stiintifice.
si am intrusi in casa.

aseaza-te langa mine pe banca si spune-mi
din coltul tau daca sti, daca ai auzit,daca
iti aduci aminte sa fi vazut un film despre
un baiat cu chipul diform care
se imprieteneste cu o fata oarba.
si ea ii atinge chipul si nu isi da seama ca
e urat si il prezinta parintilor ei si ei
incremenesc si se intuneca si mai
imi amintesc scena cand el o invata culorile
cu bulgari calzi si reci, imi place atat de mult
scena aceea, si mai imi aduc aminte doua scene
care nu sunt asa importante. oare sti
despre film ?
am o mare dorinta de a-l revedea si
i-am uitat titlul.

"lucrurile importante trebuie sa fie tratate
cu usurinta", asa ca indraznesc sa iti cer o
favoare

curatenie de teama primaverii timpurii

Desigur, un final dramatic,
pentru bine sau pentru rau,
ar face din nou frunzele sa
se miste, fara vant,scuturate
de tuse,inabusite de fum.

Eu nu ma mai grabesc,venitul
de la serviciu,este momentul meu
de liniste.Am invatat sa ma intorc
la aceste pagini si
aman momentul cat de mult
pentru ca stiu ca trebuiesa fie scurt.
Cateodata insa, si graba
poate fi eleganta.

Multi oameni chipesi intr-adevar.
Vad cum ii stanjenesc cu intunericul meu
ostentativ,aparent nepasator.
Nu caut ochii nimanui,
e oarecum nepoliticos ca si cum
ai lua ceva ce nu ti se cuvine.
In schimb ii vad cu coada ochiului.
Oare, pentru un moment,
vad ei in mine ceea ce vad eu la tine,
toata ziua ?
Viata in lipsa de sens
fara capat a realitatii.

Superficiali,nu cred ca sunt superficiali,
oare nu au sentimente ?oare hainele lor
stralucitoare nu ascund acelasi monstru
gol ?
Ma verific adesea, in gesturile mele
scapate de sub control, in jocurile mele
fara sens, suspectand superficialitate.
Oare dansul lucrurilor nu este chemat
de muzica sufletului ? Oare
sub superficialitate nu este nimic ?
Vai noua,atunci inseamna ca
superficialitatea este ultimul
refugiu alvietii.
Aproape am uitat de Freud.
Aspectul oamenilor mai are o functie,
aceea care coloreaza chipes in foarte dragut.

Asta seara am ras cu pofta.
Am revazut un pic din
Stranger than fiction
sti dialogul din autobuz ?
mereu mi-a fost teama
de conversatie,mereu
am avut o parere
proasta despre inteligenta
folosita pentru a-i pacali
pe altii,dar mi-am si dorit
poate sa vina cuvintele
atat de simplu ca in filme.

Sunt inca departe de geniul
pe care sa nu-l intelegi si pe care
sa continui sa-l cercetezi,departe
de excentricitate,departe de talent,
departe de inteligenta, departe de
bogatia de idei,departe de frumusete,
departe de tine,si, de ce nu, departe
de omul bogat care sa-ti ofere tot ce
iti doresti.Si am atatea momente banale.
Mi-e teama de ele. Oare o superficialitate
bine calculata mi-ar putea ascunde banalitatea ?
Nu e din mine ? Dar ce e din mine ?
Nimic, sau orice la fel de bine.

Iren, sunt atatia oameni care merita
sa fie fericiti si dintre care ai de ales
pentru ca tu insuti esti minunata.
Inteleg de ce ai vrea sa faci inconjurul
lumii pe indelete.
Un om destept si bun cu mine
m-a intrebat daca sunt racit sau suparat.
I-am mai spus si ca sunt suparat.
M-a intrebat imediat de ce
(Nu este un om care sa merite sa fie fericit ?)
si i-am spus ca imi doresc mai mult
decat mi se cuvine.
Mi-a spus ca oricine isi doreste.

La multi ani, Iren ?
Visele raman mereu tinere,
la orice varsta s-ar naste.

de lucru la casa lui iren

am colorat fereastra si am decorat usa doar

cu o lebada al carei cioc formeaza un maner

ca si cum ar trebui sa prinzi lebada de cioc

pentru a deschide. vor fi trepte de piatra cu forme de nuferi. imi va fi dificil sa schitez pisica in paint. am vrut ca lumina care intra in casa sa fie vesel colorata insa culorile par prea naive pentru eleganta ceainicului. sper sa salvez totul

cu decorarea peretilor.

casa lui iren

casa lui iren are forma de ceainic. e un ceainic decorat
cu flori multicolore, mari si mici amestecate. are un cos
de fum pe capac, o toarta pe care s-a catarat iedera,
un gat arcuit care anina un felinar pentru luminarea
intrarii ovale decorata cu pasari ale caror gaturi ies
in relief si servesc drept manere, strajuita de un
ghiveci de flori din piatra de forma unei pisici, iar
intre gat si toarta e intinsa o franghie cu haine
multicolore puse la uscat. casa lui iren are o fereastra
mare cu patru geamuri in forma de aripi de fluturi
care se deschid in patru sensuri opuse,
iar in mijloc doua geamuri mici care alcatuiesc o inima.
casa lui iren se afla in mijocul unei tavi mari de piatra
cu alei intortocheate printre care cresc flori aici ordonat,
colo in voia naturii. din loc in loc, picaturi de ceai formeaza
mici lacuri unde coboara pasari mici dintre flori pentru
a se racori...