batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a treia. ultimul paragraf impreuna

Camera era inconjurata de intuneric insa, de aproape, peretii, mobila, ceasca de cafea,
straluceau ca niste stele indepartate. Geamul hubloului rasturnat inauntru reflecta piezis
stralucirea, in coltul liber, si aceasta era singura stralucire la care putea ajunge cu mana
insa prefera ideea stralucirii fata de atingerea rece, de sticla, asa ca ramase in intuneric.
Faptura mica statea intinsa cu capul aplecat pe un brat, cu spatele la fereastra, cu aripile
risipite si lumina ei mica scadea si crestea. Alaturi, pe masa, florile desenate pe musama, se
aplecasera sub greutatea ca de roua a trupului ei mic si stateau inchise de parca ar fi avut
grija sa pastreze tacerea, dar, la o privire mai atenta, se putea observa ca ar fi vrut de fapt
sa-i spuna: nu trebuie sa te superi, asa patim noi noaptea. Ceasca era alba, iar soriceii care
ar fi trebuit sa se fugareasca unul pe altul in jurul ei, lipseau. Toate dulapurile erau
deschise si mirosul de levantica se simtea mai puternic, pe cand mirosul de sapun facut in casa
nu se mai simtea deloc. Intr-un colt de dulap puteau fi zariti daca te uitai cu atentie, dormind
unul peste altul, niste soricei cam dolofani sforaind usurati ca s-au prins in sfarsit, visand
levantica. Patul cel mare era neatins insa pe cuvertura albastra inotau ratuste de portelan,
fiecare cu cardul ei de pui de portelan dupa ea si, din cand in cand, pesti de portelan veneau
la suprafata sa guste aer din bule de portelan si, atunci, ratele mama se intorceau cu coada in
sus si reveneau in aplauzele ciocurilor mici care asteptau sa fie intrerupte de reprezentatiile
spectaculoase ale pestilor alunecand in triplu salt in lacurile mai mici din stomac (mac).
Barele custii pareau radacini acoperite de muschiul verde al cuverturii si, modelul inflorat se
catarase pe capacul lazii si se tineau acum in brate, de parca hotarasera sa lase in urma
evadarea care ii despartise. Iar in aer, daca ascultai cu atentie, auzeai plutind clopotei de
argint care coborau incet, in piruete largi, de pe ramurile visinii ale copacilor falnici in
care mobilierul se redescoperise, pana la podeaua care ii primea ca pe niste seminte in
asteptarea primaverii care acum dormea. Si in acel moment iepurele a clipit, iar cand a
despartit pleoapele, realiza fara putere ca razele lunii ajungeau inaintea privirii lui la
hubloul care nu a stiut sa se inchida, la podeaua care le facea loc strainelor zambind de la un
capat la altul al sipcilor de lemn, la masa care nu stia ce se intampla, cu ochii florilor
inchisi si gura cestii deschisa in somn, la faptura mica pe care o cuprindeau cu grija, o purtau
in soapta printre clopoteii infasurati in lumina ca sa nu ciripeasca, o treceau pe deasupra
urechilor pleostite si o departau in intuneric pana cand abia mai putu fi zarita ca un punct
negru si iepurele isi dadu jos ochelarii sa-i stearga pentru ca nu mai vedea nici pana la nas.