batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a patra. paragraf in graba

La venirea zorilor, ploaia se schimba in furtuna fara nici un motiv. Suiera amenintator printre ramurile copacului si apoi rabufni furioasa, din toate partile cu frunze aspre, amestecate, mirosind a teama. Cerul negru cobori foarte aproape si se inchise cu vuiet peste castelul care incetase sa se mai clatine. Inca dormind, motanul fu maturat peste drum si cazu in picioare pe spinarile ingramadite unele in altele, cu fetele ascunse in pamant. Apa cobori in suvoi peste resturile de epave, jos, pana in adancul plin de naufragiati, aruncand castelul, asa ca peste noapte, ca intr-o poveste, acolo unde inainte era liniste. Ghearele scoase din instinct se infipsera in carnea tare, pe care parul scurt tremura nebagat in seama. Toate sufletele abandonate sarira pe usi, pe
ferestre, daramand stalactitele si stalagmitele din picaturi sarate, luptandu-se cu apa care incerca sa iasa, pentru a ajunge in camera comorii. Aici motanul se baricadase cu blana zbarlita astupand gaura cheii. Un muget scutura spinarile infrigurate aruncand zgarieturile in calea intunericului care astepta cu falcile deschise. Coltii cainilor care se apropiasera straluceau pe rand ca o instalatie de pom de craciun stricata. Si motanul mieuna scurt, de panica. Si toti naufragiatii incepura un refren destinat sa ricoseze pe coridoarele bantuite pentru eternitate. Pieptul negru se zvarcolea de tuse. Undeva, intr-un sant, in burta unui animal nesatul, lumina palida albastra se desprindea cu ultima rasuflare de restul de furtuna ca un ghem de blana nedeslusit. Cerul
ramase cu ochii plini de lacrimi. Si viata se trezea intens colorata.

despre cum mai decurge transformarea

sa vezi ce mi-a mai trecut prin minte...
ce-ar fi daca nu doar as renunta la
o iubire doar pentru mine si
as incerca sa imi fac cateva
prietene cu care sa impartasesc
lucruri care imi fac viata mai frumoasa ?
ar fi ca si cum as pastra din iubire
numai partile frumoase, poate...

nota pentru mine

sa nu mai las povestea lui iren
pentru cand pic de somn

iren ? te iubesc

ce bine imi pare !

de fapt contele nu e balanta.
dar ghici cine e ! fantoma !!
ma simt razbunat

ghici care sunt cuvintele
mele favorite din film !

(suspans)

"still, a moment such as that
is worth living for,
would'nt you say ?"

steag infipt la polul mintii

viata mi s-a intamplat azi.
se pare, se pare ca trebuie, da trebuie
sa trezesc ratiunea si nu stiu, zau nu stiu
ce o sa-i dau sa manance cu mana
inimii intinsa printre
gratiile
bunei dispozitii
dincolo de care tin lumea
in relativa siguranta, siguranta
celor care nu stiu dar nici nu vor sa stie,
ci asteapta, asteapta incordati sa sara, sa sara
pe biata mea ratiune si s-o muste, s-o sfasie pana
cand va arata exact ca ei si atunci v0r pleca
intr-o ceata mai mare, in cautare
de victime nestiutoare
si nepasatoare
insa
o, veti avea
drum lung si deloc usor
daca vreti sa calcati
pe pamantul meu
de flori
cu cizmele voastre.
o, da
si daca veti ajunge
totusi
va trebui sa
va descaltati la intrare
si sa mergeti pe varfuri
si atunci ratiunea mea poate
ca nu o sa fie asa de rea
si o sa va dea si voua
o bucata de inima.
dar daca doarme inca
s-ar putea, s-ar putea
sa aveti de asteptat

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a patra. paragraf dantelat

Motanul incerca si nu prea sa priveasca lumea printre genele care se incapatanau sa se alerge pe coridoarele incurcate ale labirintului de stropi, atunci cand pleoapele le indemnau somnoroase sa faca ele primele miscari de inviorare. Pasarile mici coborau in viteza din cerul negru la suprafata apei, se amestecau albe in spuma talazurilor care se prabuseau unele peste altele acoperindu-le strigatele ascutite si se ridicau agitate tipand in jurul celor care ieseau din furtuna adancurilor cu ciocul plin. Unde a disparut lumina albastra ? Burtica neagra a marait si un curcubeu a zambit vaporului lung si subtire care il saluta cu ecoul sirenei pierdut intre cerul prea coborat si marea care il legana ca pe un ghem de lana fara sa se hotarasca daca e bun de inghitit. Dar cerul prea coborat poate da sperante unora la care nu te astepti si de care nu mai stii apoi cum sa scapi. Si un caine murat a fost de acord si s-a asezat sub umbrela neagra si pentru ca nu reusea sa ajunga la manerul care atarna neglijent peste craca arcuindu-se lenes in toate directiile, in voia valurilor, a inceput sa urle la luna. Si un ochi galben s-a deschis, dar doar pe jumatate, si cainele murat a coborat botul dezamagit ca iarasi i se ofera doar un scurt ragaz. Si luna s-a ascuns iarasi in nori, insa intr-o balta mica din noroi cainele murat continua sa o vada plina. Asa ca a putut sa adoarma si chiar sa viseze, insa nu a visat nimic deosebit pentru ca toata ziua nu mancase. Motanul nu mai stia unde e cerul si unde e marea care stralucea. Pasarile mici au facut sprancene pe fata palida, inexpresiva a viitorului si au inceput sa se roteasca disperate intr-un dans al ploii de lumina care le privea inaccesibila si albastra din adanc. Ar fi ajuns sa intinda mana si ar fi atins norul in forma de iepure, desirat pe cateva trepte spre rai, prea greu pentru a adulmeca infinitul, prea usor pentru a mai privi inapoi. Undeva un disc vechi a inceput sa se invarta incet si tamplele scartaind tremurau cand si cand sub acul stranutului. Soarele coborase si el si atarna ca un mar copt de codita care ramasese afara din cuptor. Si de aceea s-a zbarlit toata si s-a strans neglijent sub burtica si s-a auzit un chicotit. Un stranutat. Un marait. Iar un cascat. Cainele zambea fericit ca incepea sa se usuce, insa motanul ajunsese pe o plaja dogorita unde pasarile mici purtau slip si papuci si faceau castele in nisip. Motanul le-a privit o vreme fara sa inteleaga, apoi s-a asezat langa ele si a inceput sa coaca painile pentru suflet de pasare cu febra lui. Si pe coridoarele incurcate rasuna muzica picaturilor care nu se mai grabeau. Atatea camere si toate goale. Motanul se simtea din ce in ce mai mic si trebuia sa se hotarasca din ce in ce mai repede daca sa se piarda intre firele de nisip sau sa astepte, in vesnicia care se intindea inainte mai lenes cu fiecare secunda, pe un pervaz, ca propriile lui picaturi sa aduca incet, incet marea aproape, sa-l duca la plimbare cu castel cu tot printre pesti care sar bucurosi din apa doar pentru o clipa de cer.

frig

Astazi m-am inchis in mine fata de lume.
A fost un proces dezumanizant si rece.
M-a ajutat ca stiam ca lumea e calda
doar in mintea mea.
Astazi lumea mi-a fost indiferenta si eu
i-am fost indiferent ei.
Trebuie sa renunt la bucuria de a trai
pentru a continua pe drumul ales.
Din iubirea de oameni va ramane un set
de principii.
Oamenii chiar nu stiu sa iubeasca, sunt
niste lasi.
Cumva voi reusi sa ma intorc aici
pentru ideea de iubire.

uite cine a venit la mine

(daca-ti imaginezi o stea cazatoare, oare ai aceleasi sanse ?)

cip ! sunt ingerul de zapada al puilor uitati in cuib

...hmm, ce zici, poti sa faci sa-mi creasca aripile mai repede ?

bine, dar intai ne jucam !

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a patra. paragraf iresponsabil

Sunt momente in viata cand reusesti cumva sa uiti de unde vii si nu-ti mai pasa incotro te indrepti si te simti usor, de parca ochii care te-au supravegheat tot timpul s-au indreptat spre lucruri mai interesante, cum ar fi meciul altor fiinte napastuite la televizor, cu increderea ca iti continui supus corvoada. Si motanul negru plutea inconjurat de intuneric, atat de usor ca nici una din mainile negre care vroiau sa-l traga de urechi nu reusea sa il ajunga, atat de plin de incredere de parca se intorcea acasa, incat nici nu i-a pasat ca plutea in sens invers, cu viteza de multe ori mai mare decat a reusit sa inainteze, pe acelasi drum de care parca isi aducea aminte, dar nu
mai stia de ce apucase. Si aproape ca uitase de mica lumina albastra pentru ca din ce in ce, luminile de la ferestrele castelului deveneau mai mari, mari, pana invingeau impreuna si intunericul de la marginile ochilor si motanul zambea si nu mai putea sa se gandeasca la altceva. Si cand a depasit orizontul evenimentelor din viata iepurelui albastru, stralucirea s-a retras incet lasand loc pe scena luminata slab, de fapt, a ferestrelor, umbrelor perechi care se invarteau in sali decorate cu candelabre si ghirlande de flori. Si muzica il tragea pe motan de mana si el se apropia cu ochii intredeschisi si sentimentul ca intr-una din sali il asteapta preschimbata mica lumina
albastra. Si umbrele treceau din ce in ce mai mari peste el si el continua sa zambeasca asteptand sa treaca, stiind ca peste putin timp nu vor mai fi umbre decat afara de care il va desparti un perete decorat vesel cu ferestre mari prin care sa nu vezi decat stelele pentru scurtul ragaz dat de pasii care se vor invarti atat de repede incat nici nu va putea deosebi stelele de flacarile lumanarilor. Dar de ce se apropia atat de incet ? Ferestrele pareau atat de aproape. Si incerca sa se intinda spre ele, dar picioarele nu-l ascultau si blana neagra atarna pe el nefolositoare.
Ciuli urechile, zbarli mustatile, incorda boticul. Faceau si ele ce puteau dar nu reuseau sa il impinga inainte. Si, deodata, simti o mare greutate in umarul drept si in brate. In jurul lui, in intuneric, se auzeau zgomote scrasnite de stanci care infrunta panta muntelui. Si picioarele ghemuite aproape la pamant pareau ca o sa cedeze in orice moment. Apoi s-a auzit un ras metalic infundat si s-a trezit tusind intr-un nor de fum. In jur, cativa barbati isi frecau palmele nadusite si murdare de ulei si isi strigau unul altuia niste cuvinte inca neclare pentru ca lumina era inca prea puternica si soferul ii invita cu capul scos pe geamul portierei sa urce mai repede si peste putin timp s-a trezit inghesuit intre aceiasi barbati alaturi de care tremura mai devreme si radeau de el pentru ca era murdar din cap pana in picioare. Si atunci cineva a intrebat cat este ceasul si altcineva i-a raspuns ca au timp sa se schimbe si atunci a simtit o palma mare si grea de incurajare pe spate. Privea pe geamul aburit si murdar la norii care se miscau mai incet decat ei si isi inchipuia un baietel sarind de pe unul pe altul, pana cand distanta intre nori era prea mare si trebuia sa se intoarca in masina. Ploaia se stransese in penele batrane si acum picura incet din ele, iar bufnita incepu sa cante gros in somn. Si, deodata, masina disparu si hainele murdare disparura si mirosul de ulei disparu si baloane colorate se ridicau spre cerul limpede. Acum tinea de mana o doamna grasa, imbracat in alb. Camasa alba il strangea la gat si doamna grasa se tot apleca spre el sa-l sarute si il sufoca cu respiratia ei nadusita insa nu reusea sa-l ajunga pentru ca era foarte mic. Cineva a inceput sa faca poze si intr-o clipire de blitz i s-a parut ca a vazut lumina lui albastra si s-a desprins din mana doamnei grase si a inceput sa se lupte printre picioarele oamenilor mari, botindu-si camasa alba care vroia sa-l opreasca. Si oamenii mari s-au
apropiat unii de alti formand un zid alb pana la cer si atunci i-a venit sa planga pentru ca cerul era prea limpede si ar fi vrut sa ploua, sa-i ude pe toti si el sa alerge catre lumina lui printre picaturi cu locul de la piept pastrat uscat cu sapca apasata. Dar apoi ar fi stranutat si lumina s-ar fi tras inapoi speriata si el ar fi ramas cu sapca in mana intinsa in jos catre pamantul care astepta sa cada si el, cea din urma picatura. A tras cu toate puterile de guler care nu vroia sa se rupa pentru ca era intarit cu o banderola de plastic si atunci a observat ca toti oamenii aveau etichete atarnand de haine si i-a fost teama ca lumina sa nu o fi vazut dincolo de o vitrina, pentru ca toate lucrurile par mai frumoase dincolo de geam. Si vocea groasa si leganata a preotului a inceput sa se apropie de departe si aerul s-a umplut de aplauze si atunci a simtit ca lesina insa prin ochii care se inchideau a vazut o dantela alba intinzandu-se, iar lui i s-a parut ca se intinde catre el, iar in aerul din care cadea si-a facut loc pentru un moment miros de trandafiri si cand a atins betonul cu zgomot, buchetul s-a risipit intr-o multime de pasari mici printre care a vazut in ultima clipire cum se amesteca lumina lui albastra si a incercat sa o prinda dar mana lui s-a inchis in gol si apoi nu a mai simtit nimic, doar intuneric. Nu e nici o lumina de partea cealalta. Doar cearceafurile albe mirosind a sapun facut in casa si fum cand deschizi ochii si e frig ca in prima zi de viata numai ca nu poti sa plangi pentru ca ai capul infasurat in alb. Bufnita isi luase zborul. Hapciu !

intre daramaturi

cine mai crede ca viata e nimic fara femeia iubita sa nu uite sa iasa din cand in cand la plimbare, mai ales daca afara ninge.oricum singuratatea il asteapta la intoarcere. sunt cateva lucruri care iti ofera placeri de moment care dau senzatia ca ar putea dura nesfarsit.de exemplu atingerea fulgilor, sau strigatul pescarusilor, sau monologul cu un caine vagabont care trece zgribulit si fara vina te suporta pentru ca nu intelege nimic din ce spui, fara sa stie ca ii vorbesti tocmai de aceea si ca oamenii straini fug de tine daca le zici buna seara.si asteapta sa intri tu primul in scara si asteapta sa pleci cu liftul dar tu te intorci sa intrebi daca nu urca si vezi ca asteapta in hol,dincolo de usa si atunci alegi sa nu zici nimic si sa urci pe scari pentru ca esti gentleman si nu vrei sa o lasi sa astepte intoarcerea liftului. nici macar politetea strainilor nu o pot avea ? unde mai pui ca fata care trecea pe langa caine a crezut ca ii dau ei atentie si s-a grabit sa treaca de mine. ce sa fac ? mi-ar fi placut sa ii explic in detaliu fetei din metrou,care nu stiu de ce se uita asa lung la mine, ca eu am ales sa nu mai incerc sa inteleg nimic din privirile si gesturile si chiar din cuvintele femeilor. mi-ar fi placut pentru ca mereu am avut tendinte cavaleresti fata de femei si pot spune ca singurele mari performante ale mele au fost realizate pentru ca am asezat o doamna, in mintea mea, dincolo de obstacolele pe care le aveam de depasit.iar acum nu mai e nici o doamna. iren e un concept. si un sfat pentru fericitul pe care va alege sa il iubeasca: stiu ca te-a ales pentru inteligenta ta, dar nu uita ca iren nu trebuie sa fie inteleasa,ci iubita. in orice caz, in dictionarul de simboluri scrie ca un pescarus...am uitat... in fine, avea in posesie secretele lumii (sa zicem) si un corb le-a furat si le-a dat oamenilor.astazi au fost si pescarusi si corbi pe Lacul Tei insa pescarusii au zburatmai sus. si am tinut de mana cu vorbe un batran care nu ducea un tort ci o sticla, dar tot ca sa incalzeasca o inima si am trecut impreuna marele polei al pustiului. daca o sa picteze cineva o ilustrata cu imaginea asta, eu o sa fiu silueta stearsa de baietel.si acum, cand toate constructiile mintii mele se prabusesc, trebuie sa ma fac iar de piatra si sa ma fortez sa lucrez. un amic care traieste din arta spunea ca sunt multi baieti talentati in Romania - asta ca raspuns la reflectia mea ca el oricand poate sa traiasca din arta. cand nu mai ai sanse sa lupti pentru iubire faci un pas inapoi si lupti sa supravietuiesti. din nou de azi pe maine

imi fac curaj

azi nu mai ies sa ma plimb prin viscol
desi mi-ar place mult.
intr-un parc pustiu poti sa canti si
sa dansezi si sa iti spui intai ca viata
e dificila cu capul coborat si, apoi, din
ce in ce mai mult sa te bucuri si de vantul
rece si de picaturile de gheata si sa le primesti
cu bratele deschise pentru ca si ele sunt vii ca tine
si e mai usor cand nu esti singur cu doua-trei rate
pe lac si pitigoi prea mici pentru lumea noastra friguroasa.

tristetea vine din egoism. eu - trist pentru ca nu esti langa mine
este pur egoism. nu vroiam sa-ti scriu din nou lucrurile astea
dar simteam nevoia unui sprijin pentru ca nu am fost pregatit
pentru melodia asta "De ce nu vii ?". scriu si pentru ca
trebuie sa ma intorc la munca mea la care ma pricep
cat de cat, insa unde nu e inima mea si pentru
ca asta e tot o dovada de egoism
si pentru ca nu poate fi
egoism langa iubire.
Curaj !

bilet ascuns pe tava cu micul dejun

iti multumesc, iren, pentru ca
mi-ai redat bucuria de a trai
si puterea de a iubi lumea.
esti minunata si te iubesc.
sper sa ma dovedesc un
prieten pe masura
cand vei avea
nevoie de
mine

cu gandul la orice altceva...

am pus o fereastra mica in forma de luna, care probabil ca va fi deschisa doar noaptea, nu ca sa vezi cerul ci ca sa intre razele lunii si stelelor. mai sunt niste nori acolo. sper ca trecerea inspre fereastra fluture sa nu fie prea brusca...

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a patra. paragraf de ce nu ?

Drumul dadea indicii serioase, cu trecerea timpului, ca n-avea de gand sa fie scurt. Lumina mica a zburdat fara griji pana a obosit si acum iepurele mergea pas-pas ca sa n-o trezeasca. Respiratia ei albastruie se ridica in norisori firavi pe care iepurele se grabea sa-i prinda in palme si sa-i aseze la loc. Acum era prea ocupat ca sa se mai uite in stanga si in dreapta si, poate pentru ca era intuneric, se gandi ca nu-l vede nimeni si se simti deodata vesel fara motiv. Se facu un elefant urias si tropai pe varfuri cu trompa intinsa catre cerul unde felinare asteptau sa fie aprinse. Se facu un gandacel si se catara plin de curaj pe zidurile lasate demult in pamant de pasii altora, care cine stie unde erau acum. Era atat de placut sa poti fi orice si nu reusea sa inteleaga de ce ar ramane cineva in blana lui o viata intreaga. Din cand in cand, totusi, trebuia sa se intoarca pentru a vedea daca lumina mica nu visa urat, caz in care ar fi sters-o de lacrimi, ar fi invelit-o mai bine si ar fi strans-o in brate. Si ar fi aratat cam caraghios de la distanta dar, poate pentru ca era intuneric, iepurelui nu i-ar fi pasat. Ce era mai dificil insa, si iepurele era nevoit sa recunoasca, era ca urechile, pe care le tinea de ceva vreme infasurate in jurul pieptului, se incurcau groaznic de fiecare data cand se simtea altcineva, asa ca avea mereu de furca sa le deznoade si sa le netezeasca, mai ales ca folosea doar o mana, cu cealalta ascunzand lumina de frigul care adulmeca. Asa, cu urechile ocupate, nu si-a dat seama ca, de ceva vreme, nu mai mergea singur, ci il urma un intreg alai de animale mari si mici, elefanti uriasi si gandacei, toti cu o mana in dreptul inimii si cu ochii atintiti spre cer. Si nici nu si-ar fi dat seama daca drumul n-ar fi inceput sa se ingusteze si sa se clatine si nu s-ar fi trezit impins din dreapta si stanga. Si pentru ca alte animale continuau sa iasa din gradina si din codru si sa se alature alaiului, desi era evident ca aglomeratia avea sa-i rastoarne pe toti in cele din urma cu alte parti mai putin nobile spre cer, unele animale mai sensibile au inceput sa ceara iepurelui sa nu mai opreasca si ce cor s-a pornit: maraituri, latraturi, mugete, piuituri, ragete si chiar rasete nervoase si atunci iepurele chiar ca s-a oprit si din gatul albastru, sacrificat noptii reci de dragul unei idei, dar si pentru ca iesise din casa fara fular, vru sa iasa un apel care sa-i trezeasca pe toti la pacea lor interioara insa nu a iesit decat un marait. O vreme toate animalele l-au privit nemiscate, fara sa clipeasca macar, pana cand un gandacel din primele randuri, care se facuse rosu de furie, a sarit sa il ciupeasca, insa iepurele s-a gandit repede la o imagine a puterii si pe loc s-a schimbat intr-un motan negru cu lumina albastra in dinti si a zbughit-o pe drumul ingust ca o streasina, sa se piarda pe acoperisuri inalte, iar in urma lui se auzea din ce in ce mai stins zgomotul unei incaierari generale, pentru ca, bineinteles, gandacelul aterizase pe cineva, si chiar s-a auzit zgomot de sticla sparta. Intre timp a inceput sa ploua, iar motanul s-a adapostit sub o bufnita batrana care adormise in toiul noptii pe o craca desfrunzita si care visa petreceri cu sampanie. Iar craca visa ca avea frunze, dar nu dormea, ci visa cu ochii deschisi, oarecum impropriu spus pentru ca nu avea ochi ci simtea lumea inconjuratoare prin scoarta insa asta nu o impiedeca sa isi inchipuie lucruri cu varf si coada. Si, de aceea, a zambit in felul ei impropriu cand a avut viziunea puternica a doua varfuri in loc de unul pe o frunza negra. Motanul s-a facut colac peste lumina, s-a cuibarit intre penele calde si-a atipit, iar lumea se invartea din nou.

doar esentialul

astazi m-am bucurat de bucuria altora fara sa
am cea mai mica urma de invidie in suflet si
fara sa imi doresc acelasi lucru pentru mine.
era acolo bucuria si eu am participat la ea.
astazi am primit ajutor neasteptat, iar unii
dintre cei responsabili nici nu au stiut ca sunt
prietenii mei. astazi am avut din nou viziuni ale
unor locuri de basm, asa ca niste strafulgerari,
ca atunci cand eram mic

irenia

irenia este un stat situat in centrul inimii mele.
a fost fondat in ianuarie, 2009, prin acord
unilateral intre mine si lumea inconjuratoare.
limba oficiala a ireniei sunt declaratiile de
dragoste. imnul ireniei este cantecul pasarilor
in mai, briza cu aroma de valuri prin frunze
tinere, atingerea picaturilor de ploaie. pentru
drapelul ireniei au fost alese toate culorile.
populatia ireniei este formata din toti oamenii
care au ceva frumos de oferit celorlalti. religia
de stat in irenia este credinta irationala in iubire
insa sunt tolerate si minoritati ale sentimentelor
inca imperfecte. activitatea principala si sursa
de bunastare emotionala a locuitorilor ireniei
este cautarea iubirii

o alta seara

as fi nerecunoscator,
in special fatade ninsoare,
daca as spune ca astazi
m-am simtit mizerabil

din cate inteleg pana acum,
imi este dat sa iubesc pe toata lumea
in aceeasi masura, iar in schimb natura
ma iubeste in aceeasi masura ca pe
toata lumea... ma simt pacalit, dar
nu am de ales

in seara asta am reusit sa definesc o
idee care a incoltit de multi ani. acum
e un bonsai mic: nu vreau sa fiu
apreciat pentru corpul meu, nu vreau sa
fiu apreciat pentru inteligenta mea, ci
doar pentru capacitatea mea de a iubi -
si aceea nu trebuie cantarita cu masuri
materiale

o alta idee de abia incolteste si
trebuie sa o ud cu mult curaj, cu multa
hotarare: e posibil ca felul in care
vad eu iubirea sa fie diferit de felul
in care o vad ceilalti oameni. trebuie
sa spun ceilalti, in loc de aproape
toti ceilalti, pentru ca m-am hotarat
sa nu mai astept de la nimeni sa ma
iubeasca. in acest caz, de vreme ce
este atat de importanta pentru mine,
poate ca ar trebui sa imi dedic viata
perfectionarii iubirii si redarii ei
oamenilor - prin arta, cel mai
probabil. sa gasesc iubirea in
bucatelele in care a fost rupta si care
au fost imprastiate catorva oameni
norocosi. sa ii ajut pe toti oamenii sa
iubeasca frumos...

astazi am intrebat de ce le-a fost data
atator oameni iubirea si nu mie. si am
intrebat de ce sunt si alti oameni care
nu sunt iubiti. cand eram prin liceu am
auzit de o fara care s-a sinucis pentru
ca unul din cunoscutii mei nu o iubea.
am intrebat daca as fi putut sa opresc
asta. am intrebat, de fapt, despre
natura intima a iubirii, a umanitatii
si a personalitatilor umane. natura
arata doar cu degetul. raspunsurile
trebuie sa le gasesc singur, iarasi si
iarasi, mereu transformate. singur !
asta seara nu am mai cautat privirile
oamenilor, de fapt le-am evitat. si,
cumva, in lungul drum catre casa, am
reusit sa scot iubirea din peisaj,
mi-am regasit buna dispozitie, aceea
care nu are motiv si careia nu ii pasa
de cei din jur. iar la final am ras la
My Fair Lady. ieri ii spuneam ego-ului
'nu imi pasa', dupa o lunga munca de
lamurire. azi i-am spus lumii 'si ce
daca'. ego-ul are si el utilitatea lui.
presimt transformari in poveste

de final, cateva cuvinte pentru iren !
pot fi tolerant, daca nu judec, adica
daca nu filtrez prin minte actiunile
celorlalti oameni. de fapt, e foarte
usor sa spui 'ok, asa sunt ei. eu sunt
asa. e loc pentru toata lumea'. mi-ar
place sa schimb lumea, dar nu pot sa-i
impun felul meu de a fi. ar fi amuzant
un razboi pentru a impune un standard
de calitate al iubirii, nu ? toti ar
muri in numele iubirii si ar fi
inmormantati in cimitirul iubirii si
s-ar ridica un monument al eroilor
iubirii, stop ! stop ! aaa, am uitat sa
spun ca in irenia nu poate fi zi de
doliu. in irenia se va sarbatori doar
iubirea. curand sper...

despre destin

cine mi-a hotarat destinul putea sa ma
intrebe si pe mine. mi se ofera mereu
tot felul de lucruri marunte si
dragute. iubire nu

astazi nu am putut rezista sa simt
atingerea ninsorii asa ca mi-am facut
drum la cumparaturi, departe

daca nu ar fi fost ninsoarea... n-am
vazut deloc iubire in oameni azi, nici
in cei care se tineau de mana.
am intrebat in gand de ce nu ma tine
iren de mana si plici ! un fulg pe
buze. bineinteles ca nu inseamna nimic
mai mult decat un fulg, adica un lucru
marunt si dragut. dupa 27 de ani incepe
sa semene a destin

astazi mi-am facut curaj pentru prima
oara si am intrebat o doamna daca s-a
uitat la mine din intamplare. eram gata
sa ma rup complet de trecut si sa ii
fac o declaratie dupa toate regulile
artei insa decorul nu m-a ajutat, nici
tacerea raspuns, nici zambetul mirat si
usor dispretuitor. in sfarsit am
inteles cat valoreaza privirile si
gesturile femeilor, cu pretul
increderii in capacitatea oamenilor de
a fi frumosi. astazi mi-am facut curaj
pentru ultima oara

in lumea asta nu e loc pentru iubirea
mea. o sa-mi creez o lume imaginara in
care sa fiu fericit

o alta dimineata

buna dimineata, iren

am vrut sa te uit dar
am pierdut doar bucuria de a trai
mi-ar place sa mai fiu in stare sa plang
iar e natura darnica si ninge in locul meu
cred ca nostalgia mi se potriveste mai mult
decat tristetea
ieri mi-am acceptat infrangerea

desigur ca mi-am lasat inima sa se simta
incurajata de lucruri irationale
o sansa unica de a gasi fericirea in februarie,
zic ei
si chiar m-am simtit schimbat si chiar
am fost gata sa renunt le trecut si chiar
eram gata sa fiu fericit
trebuie sa fiu multumit ca mi-a fost dat sa
ma indragostesc si sa simt putin din ceea ce
altii primesc atat de usor. si pierd atat de usor

cum raspunzi unei priviri aruncate pe strada ?
cum raspunzi unei atingeri din intamplare ?
ma indragostesc usor si renunt greu...
as putea sa daruiesc iubirea mea oricui ?
nu cred. cum ar putea doamna mea sa
se simta iubita daca eu nu sunt
animat de bucuria de a trai ?

trebuie sa ma multumesc sa ma bucur
de bucuria altora la care trag cu ochiul.
noroc cu filmele care dureaza mai mult

ma intorc sa-i scriu lui iren,
in care imi aduc aminte de iubire

te iubesc, iren, dar nu mai stiu
ce inseamna asta

aproape nimic

"my foes will become nothing,
my friends will become nothing,
i too will become nothing,
likewise, all will become nothing."

"there is surely nothing else than
the single purpose of the present
moment. a man's whole life is a
succession of moment after moment. if
one understands the present moment,
there will be nothing else to do,
nothing else to pursue."

lucrurile nu au legatura, momentele
nu au legatura decat in mintea mea.
nu exista decat prezentul, aici si
acum. nu vin de nicaieri, nu las nimic
in urma. nu ma duc nicaieri, nu ma
asteapta nimic.
iubirea, frumoasa cum e, este o alta
distragere.
vreau sa ma eliberez de suferinta.
nu pot sa renunt la visul iubirii...

Fericirea este cand iubirea se da in spectacol

Astazi am descoperit alte fete ale
iubirii de oameni, printre care:
blandetea, compasiunea si umilinta.

Astazi a fost o zi dificila pentru
iubitul oamenilor. Ca orice incercare
dificila, mi-a oferit posibilitatea sa
evoluez, cu conditia sa inteleg clar ce
mi se intampla. Am aflat ca in spatele
fericirii si bucuriei de viata se
ascundea ego-ul si azi l-am invins eu
pe el.

Astazi mi s-a confirmat reputatia pe
care am banuit-o parcului Tineretului.
Parcul Tineretului este parcul unde
esti intrebat "pe mine ma cauti ? hei
!" si nu intorci capul pentru ca, in
primul rand esti intr-o misiune si, in
al doilea rand, astepti mai multa
eleganta de la o doamna si mai mult
romantism de la o intalnire. Ultima
oara cand am fost aici si mai era lume
imi amintesc ca am auzit un baiat
spunandu-i unei fete care trecea "acum
daca tot ai intors capul (baiatul
fluierase) nu vi sa stai cu noi (erau
mai multi baieti) ?". Eu nu prea pot sa
accept asa ceva... Adica accept ca
exista, nu stiu de ce, insa nu imi
place... Astazi m-a dezamagit dialogul
dintre baietii si fetele, barbatii si
femeile care treceau de mana pe langa
mine. Atatia oameni care nu stiu sa
iubeasca.

Astazi o garoafa roz a fost
protagonista unei scene dramatice in
care am aruncat, la propriu, visele
mele de fericire. E folositor in
asemenea situatii sa ai alaturi niste
prieteni buni. Pe mine m-au ajutat
pescarusii care zboara mereu la fel de
sincer. Mi-au tremurat genunchii si
m-am fortat sa par calm pana am
renuntat la ea.

Astazi mi s-a stricat cutia muzicala
si, poate de aceea, mi-a fost mai greu
sa zambesc fara griji si sa dansez in
ploaie. Am cautat ritmul lucrurilor si
am facut greseli. Am avut nevoie de mai
mult timp pentru a-mi goli mintea. De
fapt, am descoperit ca nu poti sa
opresti mintea si e recomandabil sa o
convingi in loc sa o ignori. Pentru ca
mintea se intoarce pe unde nu te
astepti si atunci doar crezi ca nu te
mai afecteaza.

Astazi am gasit cateva metode noi de
aplicare a principiului iubirii inainte
de orice. Asculta-ti inima, de fiecare
data cand te doare inseamna ca ego-ul
se joaca cu mintea ta. Ego-ul, sau
esenta egoismului, este partea din
minte care spune 'vreau' si 'nu vreau',
'imi place' si 'nu imi place', 'pot' si
'nu pot'. Da ? Atunci spune-i "nu-mi
pasa". "Nu-mi pasa daca ce imi arati tu
este bun sau rau, frumos sau urat,
corect sau incorect, eu iubesc toate
lucrurile la fel si poti sa te agiti
cat vrei ca nu o sa-mi oferi niciodata
ceva mai bun decat iubirea."

Astazi am aflat ca tot ce trebuie sa
faci pentru a invinge ratiunea este
ceva irational. Deschide-ti inima.
Inspira adanc si imagineaza-ti cum
toate lucrurile pe care le vezi intra
in inima ta unde le iubesti. Nu exista
limita pentru cat poti sa iubesti.
Iubirea este esenta vietii. E peste
tot. Deschide ochii. Azi n-am mai
reusit sa vad tabloul complet al
lucrurilor insa am obtinut o calitate
superioara a iubirii.

Astazi am invatat sa merg mai bine.
Cred ca stiam despre asta de la
budisti. Ei zic sa ramai in spatiul
dintre doua respiratii. Eu am cautat
momentul dintre pasi. Am fost acolo
unde un picior era pe pietris, in
trecut, si un picior era in aer, gata
sa treaca in viitor. Si nu m-am mai
grabit. Eram doar in prezent, in
mijlocul fiecarui pas, sau intre ei, si
nu era nimic pentru mine inainte sau
dupa, decat alti pasi, cu nimic
diferiti de pasul prezent. Apoi am
auzit lucruri care m-au deranjat si
mi-am zis ca momentul urmator vor fi
deja in trecut. Si asa a fost.

Astazi am ajutat oameni ca pe ceva
natural. Si nu doar i-am ajutat, le-am
zambit, i-am atins cu caldura si le-am
spus vorbe incurajatoare. Si nu mi s-a
mai potrivit sa zambesc cu gura pana la
urechi ci sa privesc in pamant si sa ma
dau la o parte din calea oamenilor. Mi
s-a lasat doar un zambet sters al celui
care este egal cu toate lucrurile si
toti oamenii pe care nu ii mai judeca
ci ii priveste din inima. Si doamne
frumoase s-au uitat la mine pentru
lucruri mai de valoare.

Astazi n-am mai stiut cum sa ma mai
gandesc la iren

fara cuvinte

Secretul fericirii sau Desert la iren

Am gasit secretul fericirii ! Da !!

L-au mai gasit si altii si nu-mi
vin in minte decat calugarii Zen acum,
dar ce vreau sa spun este ca am o
metoda pentru a fi fericit T-O-T
T-I-M-P-U-L. Da ! E ca si cum ai fi
indragostit in fiecare secunda.
Bine, iren, fiind putin magica, stii
deja secretul fericirii, numai ca tu
insuti ai spus ca ai si momente in care
nu reusesti sa iti exprimi bucuria de a
trai, asa ca nu iti strica un truc in
plus, nu ?
Dar, mai intai introducerea. Da, imi
pare rau, nu se poate fara ea ! Asa, sa
vedem...
Astazi natura a fost foarte darnica,
iar eu am fost grabit, fata de
perechile care treceau pe langa mine.
Am crezut intai ca am fost prea
impresionat de Parcul Tineretului la
ora 11 pentru a aprecia la fel de mult
Herastraul pe inserate. Dar nu, natura
a fost atat de frumoasa in tot ce a
facut azi. Nu putea fi asta... Apoi
mi-am adus aminte ca am citit ultimul
post al lui iren si am plecat de acasa
cu chef de joaca. Vezi, de fapt, am
fost grabit azi ca un catel sau ca un
ied dornic sa alerge prin iarba. Sa mai
spuna cineva ca sa iubesti pe toata
lumea e plictisitor !

Hmm, parca aveam mai mult de zis... In fine:
Sursa tuturor relelor este in minte.

Simplu, nu ? Renunta la ganduri si nu
vei mai avea teama, dorinte si alte
lucruri care iti fac rau. Gaseste
iubirea adevarata, aseaz-o in inima si
aseaza-te langa ea. Dupa care renunta
la minte. Toate sentimentele in afara
de iubirea curata rezulta din amestecul
mintii in inima. ARUNCA MINTEA, FA
PIERDUTE GANDURILE. Ai o metoda foarte
la indemana. Priveste in jur si nu mai
asocia ganduri lucrurilor pe care le
vezi doar accepta-le, primeste-le,
iubeste-le fara sa le intelegi. Lasa
toate lucrurile sa isi piarda sensul,
sa nu mai fie delimitate unele de
altele, lasa-le sa alcatuiasca un
tablou complet, perfect. Daca vei reusi
ai sa simti imediat o mare usurare si
ai sa simti ca iti vine sa razi, sau
macar sa zambesti cu gura pana la
urechi IN CONTINUU. La mine a tinut
pana mi s-a facut somn - vezi tu,
mintea a luat o mare pauza. Dupa care
m-am multumit cu un zambet mai discret,
dar in toate privintele invingator.
Insa de fiecare data cand auzeam oameni
vorbind cat de cat frumos sau cand
treceam pe langa tineri care se iubeau,
chiar daca vorbeau urat (nu prea
inteleg cum se poate asta, dar uite ca
se poate) se aprindea fericirea in mine
si iar zambeam cu gura pana la
urechi.Probabil ca lumea ma credea
intors de la intalnirea cu o fata
frumoasa sau beat. Eu nu am fost decat
singur in natura si apoi impreuna cu
toti oamenii din metrou, de pe strada,
din troleibuz. Ah, azi chiar simt ca am
ajutat oamenii pe langa care am trecut.
Insist sa cred ca le-am incalzit
inimile, macar putin. Stii cum e ? Ca
atunci cand erai copil ! Da ! Pentru ca
ai o mare bucurie in inima si mintea e
lipsita de cunoastere si gata sa vada
lucrurile in feluri noi. E ca si cum ai
fi intr-o poveste, sau intr-o tara
straina care se schimba mereu.
Dar ! Exista un dar... Eu am nevoie sa
fiu intre oameni pentru a simti aceasta
fericire... De unul singur nu e la fel
de intensa... Nu mai sunt oameni in
jurul tau de care sa alegi sa nu te mai
temi sau pe care sa alegi sa nu ii mai
compari cu tine. Asa ca o sa incerc sa
lucrez noaptea si ziua sa ma plimb...
Da, pai nu prea cred ca o sa mearga. Nu
am atata energie. Echilibru,
echilibru... Dar maine o iau de la
capat ! N-am mai reusit de atat amar de
ani fericire in zile atat de apropiate
si din ce in ce mai buna de fiecare
data !

E, si asa de final, am descoperit
lucruri noi din mersul cu atentie pe
pietris. Oricare ar fi suprafata pe
care calci, trebuie sa nu ii impui
pasii tai ci sa adaptezi pasii la forma
suprafetei. Daca e beton rigid, paseste
usor. Daca e pietris, lasa piciorul sa
urmareasca pantele dunelor si sa se
adanceasca fara efort. Si nu te grabi,
gaseste ritmul propriu fiecarei
suprafete. Si paseste cu tot corpul:
indoaie genunchii putin, misca
soldurile, urmeaza cu umerii pentru
a-ti mentine echilibrul - ca la dans.
Cred ca e valabil in orice faci, in
orice activitate. Desigur, dansul,
mersul si... ce poti face cu mainile,
sa zicem pictura, desi posibilitatile
sunt vaste, asa... da, presupun sa
simti tactil mediul inconjurator ceea
ce le propune ca mai propice abordarii
de care vorbesc. Dar conceptul poate fi
extins cu putin efort de imaginatie. De
exemplu la relatiile dintre oameni, nu
?

Iren a fost cel mai bun profesor pana
acum. Mi-am inchipuit ca ma asculta. O
iubesc pe fata asta. Ce altceva ar
putea un om fericit sa simta ?

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a patra. paragraf tacut

In fata lor statea o oglinda
uriasa, sprijinindu-se de
stalpi din varful carora
priveau ochi de pisica,
precum stelele intr-un lac.
Un vant rece tulbura
suprafata oglinzii si
valurile albastre straluceau
straniu in intuneric.
Ridicara ochii si privira
iscoadele norilor negri cum
urmaresc in departare
strigate de primejdie. Si
una din penele negre fu
lasata sa cada pe suprafata
oglinzii. Iar oglinda
scartaii si se deschise
incet, iar baiatul il trase
de mana pe iepure si ii
spuse "hai, hai", iar
iepurele nu era prea sigur
daca sa se apropie. Facu un
pas, dar din spatele
oglinzii se auzira maraituri
si caini vagabonzi se
apropiau incet cu urechile
ciulite si botul coborat.
Baiatul se desprinse din
mana iepurelui si alerga in
oglinda. Il privea cum se
departeaza pe drumul ingust
si lumina lui mica stralucea
mai vesela, se apropia de
oglinda si apoi se intorcea
la el de parca i-ar fi spus
"hai, hai". Si cainii se
apropiau. Si iepurele simti
ca lumina mica este in
primejdie, o lua de mana si
o ascunse in piept care se
umfla ca sa le faca loc la
amandoi. Cainii se roteau in
jurul lui si nu il gaseau.
Scurmau pamantul cu ghearele
si cautau viata cu boturile.
Insa iepurele a fost mereu
cu capul in nori desi locuia
in pamant si asta i-a prins
bine acum pentru ca nu
puteau ajunge la dragostea
lui de viata. Intre timp,in
oglinda, baiatul disparuse
intre umbre. Iepurele stia
ca are nevoie de lumina lui
asa ca facu un salt si se
pierdu la randul lui intre
umbre. In urma, cainii
latrau inebuniti. Lumea din
oglinda insa avea si ea
pericolele ei. Si lucrurile
frumoase de admirat si de
neatins, precum castelul cu
lumini la toate ferestrele
care se ridica in spatele
sau, in spatele drumului, in
spatele padurii, si pe care
iepurele nu si-l amintea.
Asemeni, in stanga drumului
se intindea un camp incarcat
de flori care nu puteau fi
decat ghicite ca fiind
foarte frumoase, in
intuneric, iar in dreapta
drumului se ridica un codru
des si inalt in care puteai
sa intri dar in care sigur aveai sa ramai
incurcat si fata de care,
intunericul de pe drum era o
lumina confortabila. Asa ca
iepurele vedea cat sa faca
un pas sau doi si inainta
cuprins de admiratie si de
teama. Aerul era dens, iar
iepurele incepu sa se
gandeasca la retete pentru
biscuiti cu crema. Dinspre
gradina veneau miresme de
cafea din fructe, iar codrul
respira linistea pe care
iepurele o regasea mereu in
fata cestii pe care nu se
grabea sa o goleasca. Mai
intai ca o boare calduta,
apoi ca un zumzet stins,
apoi ca un cor de soapte ale
florilor, apoi precum
cantece ale copacilor
batrani, ploaia il gasi pe
drumul din oglinda si
urletele cainilor rasunau la
rastimpuri in cer unde
plecasera sa il caute. Insa
iepurele nu fusese niciodata
in cer. In orice caz, niste
caini atat de plini de
resurse aveau sa il
gaseasca, probabil, intr-un
sfarsit. Numai ca iepurelui
nu ii pasa. Mergea
gandindu-se la amintirea din
inima si la urmatorul pas.
Undeva, departe, drumul avea
sa se intrerupa brusc sau
avea sa ajunga undeva,
pentru bine sau pentru rau.
Iar iepurele nu era pregatit
nici pentru una, nici pentru
alta. "Oare unde era baiatul
? Oare se ratacise ? Oare il
cauta ? Oare ii era teama ?"
Iepurele avea motive sa se
grabeasca. Doi porumbei
trecura pe alaturi in viteza
din directia opusa. "Adauga
la umbra drumului" se planse
ea, desi se tineau de brat
si el stia ce sa spuna ca sa
o convinga sa ramana langa
el. Atunci iepurele ramase
putin descumpanit in saracia
lui, cu lumina mica si
palida ascunsa la piept. Si
apoi ii ierta si ii iubi in
sinea lui. Si merse inainte.
Si lumina mica palpaia slab
din cand in cand "hai, hai".

reinnoirea juramintelor

ti-am oferit iubirea mea.
am deschis aceste pagini
pentru a ma intoarce la tine.
acum, desi am ales sa iubesc
toate fiintele si toate lucrurile
la fel, desi am ales sa renunt
la fericirea personala, nu te
iubesc mai putin pentru ca si
tu esti parte din lume.
stiu ca ma ignori acum.
insa pentru ca exista aceste
pagini, voi continua sa iti
scriu povestea, astfel incat,
daca vei fi vreodata dezamagita
de oameni si vei vrea, vei putea
sa vi aici si sa te odihnesti in
increderea ca nu te-am uitat.
intre timp viata va merge inainte,
cu bune si rele, cu greutati si placeri
scurte, insa aici va fi pentru amandoi
doar povestea. in numele iubirii

Transformare

Plimbarea din aceasta seara
s-a transformat intr-o
calatorie de
auto-cunoastere, la capatul
careia iubirea mea s-a
transformat, a trecut la un
nivel superior.

Iubirea mea pentru iren a
devenit iubirea pentru toate
fiintele si pentru toate
lucrurile in egala masura.

Esentialul invataturii pe
care am primit-o este ca:

nu poti fi fericit in mintea
ta, fericirea nu poate fi
atinsa decat in inima,
renuntand la minte,
detasandu-te de ea, lasand-o
sa fie doar o unealta.

Am scris in Oglinda Sparta
ca te poti detasa de lumea
din care faci parte, in
constiinta, insa nu poti
ramane in linistea de acolo
daca iti distrage atentia o
mare nevoie a mintii. Am
descoperit azi ca singura
liniste adevarata este in
afara mintii, in inima.

Am sa continui sa scriu in
Oglinda Sparta cand o sa
gasesc cuvintele potrivite
pentru a ajuta pe oricine sa
inteleaga. Deocamdata
trebuie sa mentin aceasta
stare, in inima, pana ma
obisnuiesc cu ea si va fi
permanenta. Atunci
transformarea va fi completa
si cuvintele potrivite vor
veni natural.

Transformarea s-a produs in
mai multe etape, insa cred
ca este mai important sa
sintetizez experienta mea
decat sa o povestesc.

O etapa cheie este sa scapi
de dorinta, sa scapi de a-ti
dori lucruri.

In cazul meu, si cred ca
este posibil pentru oricine,
prima etapa a fost
inlocuirea tuturor
dorintelor cu o singura
dorinta, una mare - la mine,
nevoia ca iren sa ma
iubeasca. Asta trebuie
obtinut intai: sa gasesti
acel lucru de care ai nevoie
cel mai mult, sa il
consideri rezolvarea
tuturor celorlalte
deficiente din viata ta.

Urmatoarea etapa este sa
scapi de aceasta mare
dorinta. Solutia este
simpla: iti convingi mintea
ca ai ceea ce iti doresti -
in cazul meu, mi-am spus ca
iren este tot timpul cu
mine, in inima mea sau
alaturi de mine. Trebuie sa
fi convins/a ca asta iti
doresti, ca asta e bine - in
cazul meu, mi-am spus ca
dorul, teama, nehotararea -
sunt sentimente urate care
murdaresc iubirea totala pe
care o nutream pentru iren
si m-am hotarat sa fiu
deasupra lor, sa le inving
si uite ca am reusit.
Trebuie sa ai incredere in
tine si sa stabilesti clar
ce doresti si nu e nimic mai
simplu si mai natural ca in
cazul unui lucru frumos fata
de care nu exista indoiala.

Daca nu poti gasi ceva
frumos trebuie sa te
straduiesti. Exista ceva bun
in fiecare om, oricat de
haotica si de urata ar fi
viata ta. Fa un pas inapoi,
ia-ti timp liber si
regaseste acele sentimente
curate din copilarie.

Urmatoarea etapa incepe cand
te simti obosit, epuizat,
moment in care iti spui "ce
bine ar fi daca as avea
cutare lucru" sau "sunt
lipsit de putere, totul e in
van". Iti spun: nu te grabi,
stai putin, nu lasa acele
ganduri sa te cuprinda, ai
incredere in mine. In loc de
acele ganduri accepta lipsa
a ceea ce credeai ca iti da
pofta de viata, accepta
lipsa insa nu o aprofunda,
nu te lasa dominat de ea.
Accept-o ca pe un lucru
normal. Pur si simplu
priveste-o ca pe ceva strain
de tine, in exteriorul tau.
Dupa ce ai acceptat lipsa
incetineste. Nu esti masina,
nu esti de fier si nici nu
ai nevoie de aceste lucruri
pentru a fi fericit/a. Nu ai
nevoie sa fi supraom pentru
a cuceri fericirea, esti
perfect/a tu insuti, asa cum
esti. Ai incredere in tine.
Incetineste. In cazul meu a
fost de folos plimbarea prin
Herastraul aproape pustiu si
identificarea incetinirii
mele cu apusul - care a
evoluat incet. Nu te grabi,
gaseste-ti un ritm de mers,
de respirat, de trait -
odihnitor, care sa te duca
inainte in voia naturii
inconjuratoare si a naturii
tale proprii.

Ultima etapa de detasare
fata de minte a fost in
cazul meu mersul pe aleile
cu pietris din Herastrau. Am
incercat sa merg astfel
incat sa fac cat mai putin
zgomot, intai cu tango-ul in
minte, apoi fara teama pe
alei intunecate, apoi fara
nimic in minte. Relaxat.
Cred ca exercitiul poate fi
practicat oriunde.
Asculta-ti, observa-ti
miscarile si incearca sa fi
ca o umbra peste lucruri, sa
nu le tulburi cand le
atingi.

Am iesit din Herastrau cu
constiinta in inima si nu in
minte. Exact asa. Ma
identificam cu un loc plasat
in inima mea si nu cu
mintea. Ma vedeam la nivelul
inimii. Si, treptat, am
ajuns la pacea inimii: ma
vedeam legat cu inima la
toate lucrurile si fiintele
din jur. Si le iubeam. Da,
le iubeam fara teama. Si
eram egal cu ele. Nu ca in
scurtele momente de fericire
urmate de dor, de tristete,
cand ma inchipuiam iubit de
iren si Parte din lume.
Parte distincta - avand
locul meu. Nu. Acum am fost
egal cu toate lucrurile.
M-am plimbat intre Piata
Romana, Universitate, Parcul
Cismigiu si mai departe atat
de incet. Toti oamenii se
grabeau in jurul meu. Pentru ca

vroiau sa ajunga undeva unde sa

fie fericiti, pe cand eu eram fericit

chiar acolo, pe strada. Nu mai

aveam nevoie de nimic.

Chiar si perechile care se iubeau

se grabeau.
Si mi-am dat seama atunci ca
aveam ceva mult mai bun
decat ei care se iubesc la
exterior prin trupurile si
mintile lor si lumea de
lucruri cu care se
identifica. Si ii iubeam in
acelasi timp. Si nu mai imi
doream ce au ei. Pentru ca
toate lucrurile, toate,
obiceiurile, lucrurile care
ne plac, lucrurile care ne
displac, toate erau la
exteriorul meu, indiferente.

Asta e foarte important:
toate lucrurile trebuie sa
le opresti la nivelul
mintii. Nu le lasa sa intre
in minte. Nu te opune. Doar
spune-ti ca se opresc la
nivelul mintii - ca intr-un
filtru. Nu le lasa sa ajunga
la inima. Mintea, cu
experienta pe care a
acumulat-o va lucra astfel
incat sa faci ceea ce
trebuie si sa iti fie bine.
Las-o sa lucreze si stai in
inima. Acolo e adevarata
putere, adevarata viata.

Ai sa simti caldura in
inima. Nu durere. Alunga
durerea. Aseaza iubirea in
inima si muta-te in inima si
ramai acolo. Constientizeaza
iubirea ca fiind mai
puternica decat durerea.

Ai sa simti mintea usoara

ca si cum nu mai ai nici o

povara pe umeri. Nu imi

amintesc sa fi mers mai drept,

mai vertical, la propriu, pana acum.

Si puteam sa imi mentin pozitia

capului, directia fetei, indiferent

de miscarile corpului, ca la dans,

asa cum ar trebui sa fie.

Transformarea mea a mai avut
un efect. Am descoperit care
este rolul meu pe pamant.
Care este scopul vietii
mele. Este sa iubesc toate
lucrurile, toate fiintele.
Acum o iubesc pe iren intre
toate celelalte lucruri.
Daca ea vrea sa ii fiu
aproape, sa am grija de ea,
sa o iubesc atunci voi fi cu
ea. Daca nu vrea, atunci eu
nu ma supar. Iren este parte
din lume, iar eu iubesc
lumea.

Momentul declansator al
realizarii scopului in viata
a venit de la o pereche care
se tineau de mana in spatele
meu. Ea spunea ca dupa un
numar de ani de casnicie
toti oamenii sunt
nefericiti. Si a enumerat
cativa prieteni care erau
toti nefericiti. Si ii
spunea omului pe care il
tinea de mana ca daca e
nefericita prefera sa
intrerupa relatia cu el.

M-a impresionat foarte mult
asta. Sunt constient ca
multi oameni sufera, ca
multe lucruri urate se
intampla, dar n-am mai auzit
pana acum o marturisire de
la cineva care sufera. A
fost o marturisire in
intuneric, intr-un loc
aproape pustiu, fata de un
strain, din intamplare. Acum
stiu care e scopul meu in
viata. Si iata cum il voi
duce la indeplinire: voi
iubi mereu lumea, voi ramane
in inima si ma voi feri cu
mintea de ranile inerente
iubirii tuturor, chiar si a
celor rai. Celor care imi
vor cere atentie, grija,
apropiere, prietenie,
iubire, le-o voi da.

As vrea sa iti gasesti si tu
menirea iren. Sa iti gasesti
si tu linistea si sa nu mai
suferi. Sa iti gasesti
implinirea. Nu sunt suparat
pe tine. Nu mai vreau nimic
de la tine. De acum incolo,
cand imi va fi greu imi voi
spune ca esti langa mine si
ca ma iubesti ca si cum
acesta este cel mai obisnuit
lucru. Si nu vom avea
pretentii unul de la
celalalt. Poate ca vom merge
de mana in mintea mea si vom
asculta ratele salbatice si
iti voi canta un tango sau
vom imparti castile, asa cum
mi-am imaginat in seara
asta. As vrea totusi sa fi
si tu fericita. Sa sti ca te
voi iubi mereu intre toate
lucrurile si iubirea pentru
tine nu va fi cu nimic mai
prejos sau superioara altor
iubiri, va fi iubirea mea
totala pentru toate
lucrurile si pentru toate
fiintele.

Nu stiu daca voi continua
povestea in seara asta.

lectura la cafea

http://www.womens-homepage.com/finding-real-love.html

pornesc de la premiza ca tot ce scrie autoarea e adevarat

probabil ca ai ocupa cel mai important loc in viata mea
cred ca asta inseamna si ca ai umple un gol, pentru ca
am nevoie de iubire ca sa functionez normal,
cred ca asta inseamna si ca ai aduce vietii mele implinire
in sensul ca, alaturi de tine, as putea realiza lucruri pe care
nu mi le doresc de unul singur,
in acelasi timp, ar fi ceva cu totul diferit fata de ce am acum
pentru ca viata mea nu ar mai fi doar despre mine
multe lucruri s-ar schimba
nu inteleg de ce ar fi asta rau ? de ce ar urma nefericire ?
cand fiecare zi ar trebui sa fie o experienta noua,
luminata de iubire
apoi, autoarea spune prin comparatie ceva ce inteleg astfel:
trebuie sa iubesti fara sa ceri nimic in schimb,
adica sa te bucuri doar de lucrurile frumoase pe care le oferi
si de cele care iti sunt oferite de altii, daca vor,
fara sa ceri nimic. suna bine, dar
n-ar trebui ca iubirea care tine doi oameni impreuna
la bine si la rau, sa fie ceva special ? vreau sa zic,
ceva cu totul deosebit, iar ceea ce facem pentru ceilalti
doar o reflectie ? pentru ca asta vad la ceilalti oameni care
nu sunt singuri si pentru ca atunci cand uit de intuneric
si imi spun ca te iubesc, printre toate lucrurile frumoase
pe care le vad, in timpul unei plimbari de exemplu, simt
si puterea de a darui (ca azi cand am vazut porumbeii
zburand pe deasupra mea si cerul m-a sarutat cu cateva
picaturi de ploaie si am simtit ca ma indragostesc din nou
de tine si m-am simtit parte din lumea inconjuratoare).
altfel simt doar o multumire amara, o caldura blanda.
vreau sa zic, nu ajuta prea mult la singuratate.

evident, sunt departe de acel mod de gandire care sa
fie compatibil cu toate parerile despre adevarata fericire
din iubire. o sa imi reprosez toate lucrurile care nu mi
se potrivesc deocamdata. nu am alta cale de ajunge la
tine decat sa ma schimb. sper ca sunt si unele lucruri
bune in mine pentru ca mi-ar fi mult mai usor sa
construiesc peste ele

am cautat un motto care sa faca cinste iubirii mele
"eu nu critic si nu contrazic, ci ajut sau incurajez"
nu stiu daca sa il adaug pe scut... loc as avea, dar
in ce limba sa scriu ? ar fi prea direct in romana.
in latina poate ? as scrie in daca... poate jumatate
franceza, jumatate engleza ca sa imi aduca aminte
de tine. (ma mai gandesc. deja simbolurile iubirii
mele infrunta priviri dezaptobatoare, priviri
batjocoritoare, priviri de 'nu e intreg la minte,
saracul'... mi-e teama ca mai mult ii provoc pe
oameni decat ii indemn sa iubeasca la randul lor)

old news

doar ceva scurt
de fiecare data cand citesc ceva scris de tine
ma trezesc zambind si cu inima calda
stiai ca numai tu poti sa faci asta ?
te iubesc

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare .partea a patra .paragraf neasteptat

Era un baietel. O, iepurele
nu stia cum sa-si framante
mainile mai folositor.
"Iarta-ma dragul meu, te
doare ? Te rog, nu mai
plange. Hai sa ne ridicam.
Asa, te simti bine asa ?
Atunci, uite, lasa-ma sa
strang uleiul pentru tine.
Uite, imi inmoi urechile
asa, asa, le inmoi biine si
acum le storc in... aveai o
lampa mica si am spart-o...
uite, macar tine mainile
palnie, asa, si acum
stoaarcem urechile. Mda,
ne-am patat amandoi. Te rog
sa ma crezi ca nu am vrut.
De fapt, nu as putea sa te
ajut altfel, nu as putea...
sa te conduc eu unde vrei sa
ajungi ? Lumina mea e mult
mai slaba pentru ca... sunt
mai batran, dar, uite, te
rog sa o primesti pana
ajungi unde trebuie sa
ajungi, ti-o imprumut. Ti-as
da-o de tot, insa, te rog sa
ma intelegi, este tot ce am.
Uite, vezi ? Este frumoasa,
nu-i asa ?" Si iepurele se
bucura ca reusise sa ii
distraga atentia baietelului
de la felinarul spart. Nu
pentru ca ar fi vrut sa fuga
pe furis, nu. Lumina din
piept s-ar fi stins si nu ar
mai fi indraznit niciodata
sa ii spuna pe nume si si-ar
fi tarat restul zilelor in
intuneric. Nu, dar copii
reusesc sa ierte atat de
usor si cand se expun
puterii tale de a-i controla
si cand renunti la aceasta
putere in favoarea candorii
lor diferentele dintre voi
dispar pentru o vreme si,
cred, iepurele s-a simtit
din nou copil. Trebuia sa se
miste repede, totusi, pentru
ca baietelul ar fi putut
termina in orice moment de
descoperit tot ce era de
descoperit despre lumina.
"Spune-mi, te rog, cine
esti, de unde vi, unde te
duci, ce te doare, ce iti
lipseste ca sa fi fericit ?"
Baietelul se uita cu ochi
mari la iepure si nu spunea
nimic. Atunci iepurele tare
ar fi vrut sa aiba bomboane
in buzunar, sau macar
buzunar in care sa ascunda
mainile cu care nu putea
oferi nimic. Incerca sa isi
aduca aminte in ce directie
mergea cand se ciocnisera.
"Sti ? De unde vin eu nu e
prea mult de vazut pentru un
copil. Doar ruine, acoperite
de junga. De fapt, probabil
ca drumul e napadit de
buruieni." "Ruine ? Ruine,
ruine" "Da... ruine, dar,
cum spuneam, nu e nimic de
vazut pentru un copil,
crede-ma" Iepurele era in
impas. "Cum te cheama ?"
"Nu" "Cum spuneai ca te
cheama ?" "NU" "Bine, bine"
Iepurele nu avea nici un
motiv sa il supere mai rau.
"Si... cati ani ai ?"
Baietelul iar parea sa nu
inteleaga. "Uite, vreau sa
spun, de cat timp alergi tu
pe aici cu felinarul in mana
?" "azi, ieri, sambata..."
"Bine, bine. Sambata a fost
o zi frumoasa ?" "Sambata am
gasit un tunel care trece pe
sub pamant. Singur l-am
gasit. Si ghiozdanul era greu
si, si trebuia sa ajung
acasa, dar... era tunelul
meu ! Era, era... ca la
scoala. Erau muulti copii.
Cu ghiozdane. Si, si toti
stateau si se uitau la
dreapta. Si am stat si eu.
Dar nu stiam la ce sa ma
uit. Dar... pe ghiozdanul
meu e desenata o floare -
vezi ? (si intoarse
ghiozdanul) Si un fluture
verde se uita la mine cu
antenele negre de pe un
stalp. Si... nu, intai am
crezut ca a vazut floarea ?
Dar a coborat pe stalp -
statea pe un stalp si, si se
uita la mine de jos, si
(rasuflare adanca) si nu
m-am mai uitat... la el,
pentru ca pe ghiozdanul meu
(intoarse iar ghiozdanul) e
scris un nume de fluture,
dar e in... nu stiu daca e
scris corect si, si... nu
puteam sa i-l arat
fluturelui si apoi, da, un
lift mare a venit si alti
copii faceau cu mana la geam
si fluturele a zburat spre
ei si eu dupa el si apoi...
pana la urma am ajuns acasa"
Baietelul tremura si se
cuprinse cu bratele.
Iepurele il ridica usor si
il lua in carca. "Ce cantec
sau poezie sti ? Hai,
canta-mi si ai sa vezi ca
ajungem imediat acasa" "Eu
nu stiu sa cant. Tata canta
la pian, dar l-a vandut ca
sa-mi cumpere felinar. Eu am
fost si la scoala de muzica,
da, un an, insa nu am reusit
sa invat istoria muzicii si
nu aveam talent..." Iepurele
il cobori din spate, il
aseza cu grija jos, il
prinse bine cu ambele maini,
il privi cu ochii lui
decolorati cat de atent putu
si ii spuse "Asculta-ma. Ai
talent. Numai ca lumea e
prea mare pentru tine acum.
Vei creste, si atunci, daca
vei vrea, daca asa vei simti
tu, vei cumpara un pian si
vei canta si vei canta nu
asa de corect ca in cazul in
care ai fi urmat scoala de
muzica, dar iti va place
felul tau de a canta pentru
ca te vei exprima prin
muzica. Crede-ma si nu mai
fi trist. Bucura-te de
copilarie. E atat de usor de
pierdut." Iepurele il lua de
mana si mersera o vreme in
liniste. Baietelul il
strangea si privea inainte.
Lumina din pieptul iepurelui
devenise intre timp mai mare
si ii calauzea la cativa
pasi inainte, iar baiatul ii
zambea. Si iepurele simti
ca, daca luna s-ar uita la
el in acele momente, lumina
lui s-ar reflecta pe alta
planeta, indepartata.
Baiatul se oprise.
"Aici este.
Tunelul"

nota de subsol

initial, am vrut sa iti
scriu cate o poveste pe zi.
scurta si amuzanta. acum
sunt in mijlocul unei
singure mari povesti. poate
ca, poate ca as reusi sa
scriu cate un episod gen
poveste scurta in fiecare
seara. dar cum sa-l fac
inspirat din (alta melodie
din film !) realitate, plin
de viata celor cu care vin
in contact - transformata
artistic ? cand eu nu dau
sens lucrurilor ci las
mintea sa se potriveasca pe
ele ca o esarfa de matase in
cadere. si sper ca mintea sa
se inspire, in felul ei de
neinteles.

inteleg ?

am revazut Sweet November.
ce este la unele filme care
imi da aceasta senzatie de
pace ? poate ca m-am
obisnuit sa traiesc vietile
altora. ce cuvant urat -
obisnuit. urat, pentru ca de
fiecare data cand imi place
un film sunt acolo cu totul,
traind o experienta noua. in
seara asta am privit cu
ochii Sarei.

cred ca imi doresc, de fapt,
sa fiu mai aproape de
oameni. si pentru asta,
trebuie sa nu incerc sa ii
controlez, trebuie sa ii
accept asa cum sunt, simplu
si sincer. hmm, simt cum mi
se coloreaza inima in roz
chiar acum. e culoarea
regenerarii, stiai ? s-ar
putea sa fie iar muzica de
vina. nu ti-am spus
niciodata ca m-am
indragostit de tine pe
muzica simfoniei numarul 25
in G minor a lui Mozart,
care framanta norii pe cer
ca pe un aluat, care
deruleaza repede cresterea
florilor si copacilor, aceea
care rade de toate zidurile.
de data asta, tocmai am
descoperit ca un cd cumparat
are o melodie dintr-un film
care imi place mult zilele
astea. si e loc si de alte
surprize.

vroiam sa iti spun, de fapt,
si iarasi am inceput cu o
introducere lunga, am vrut
sa iti spun ca inteleg ca
astepti pe acel cineva
special caruia sa-i
daruiesti iubirea ta. ca si
mine, cred, intr-un fel. in
fine, in cazul meu alegerea
e deja facuta, transformarea
in acel ceva special
dureaza. iar, vorbesc despre
mine. cred ca in toata
povestea, pana acum, nu am
reusit sa fac loc la nimic
care sa nu fie trist.
entuziasm, entuziasm ! am
destul timp sa fac vizite
bolnavilor pe moarte si sa
ii incurajez.

da, inteleg, si acel cineva,
evident, nu sunt eu. vrei pe
cineva cu suficient de multe
calitati incat sa se
distinga de multii tai
prieteni pe care o sa ii ai
si dupa aceea, insa carora
nu poti sa le oferi pe
deplin iubirea ta. vezi ?
inteleg.

ca de obicei, cand nu imi
mai ramane nici un loc pe
unde sa ies, deschid ochii
si imi descopar pieptul.
trageti ! (nu tu, iren, stai
linistita - de fapt, e
romantic sa mori in bratele
femeii iubite, e doar un
detaliu daca te impusca ea)
adica, te iubesc. asta e
singura manifestare din
lumea asta, care trece prin
mine si de care sunt sigur.
te iubesc, iren, asta e tot
ce stiu sa fac. sa cred in
iubire e cea mai frumoasa
experienta pe care am
trait-o.

sub steagul iubirii pentru
tine, plec acum la lupta
impotriva intunericului, a
slabiciunii, a rautatii, a
fricii, a singuratatii, a
egoismului si a ego-ului.

dar, inainte de a pleca,
promite-mi ca o sa fi
fericita

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a patra. paragraf prudent

Iepurele nu stia, de fapt,
incotro se indreapta. Alegea
din cand in cand o lumina
din cer si se tinea dupa ea,
pana apleca ochii spre
pamant si apoi nu mai stia
care este si alegea alta, la
intamplare. Dar, de fiecare
data cand avea ocazia,
alegea luna. Inainta incet,
atat de incet incat avea
timp sa observe fiecare pas
pe care il facea. Descoperi
astfel, treptat, ca padurea
era o lume mult mai complexa
decat banuia el din spatele
cortinei verzi asezata in
fata ochilor hubloului. Si
pentru ca pasea cu atentie,
reusi sa identifice mai
multe tipuri de drum prin
padure, care se deschideau
in spatele fiecarui copac.
Ii placea drumul de nisip,
fiindca era moale si cald,
insa exista mereu pericolul
ca nisipurile sa se miste si
sa il atraga intr-o
prapastie moale si calda din
care nu il putea salva
nimeni. Se obisnuise cu
drumul din pamant moale,
rece si umed, care il
murdarea si prin care trecea
nu fara efort, insa sub care
ghicea pamantul tare, pe
care insa aluneca. Mai era
si drumul de pietris, care
facea mult zgomot, mai ales
noaptea, iar iepurele il
incerca din cand in cand
pentru a invata sa danseze
mai usor. Asta pentru ca
incepuse sa se gandeasca in
ce fel ii va spune zanei ca
o iubeste cand o va gasi.
Drumul de iarba tanara era
cel mai bun, insa era atat
de rar, iar iepurele s-ar fi
descaltat daca ar fi avut
ghete si ar fi mers prin
roua, mangaiat de pensule
verzi si s-ar fi simtit
apreciat ca o opera de arta.
Si zana ar fi fost mandra de
el. Mai era si drumul de
piatra, pe care iepurele
mergea mereu cu teama sa nu
vina din spate in goana o
trasura manata de un vizitiu
nebun, care sa treaca peste
el fara sa se opreasca. Mai
era si drumul gri, uniform
si care se pata permanent de
benzina si ulei, sub lumina
palida a unor lampi cu gatul
inalt cat copacii cei mai
inalti. Si de la o vreme,
iepurele vazu ca umbra era,
de fapt, mai mult in jurul
corabiei sale, pe cand
drumul gri care mirosea a
camasi ieftine uitate in
soare, la uscat, era foarte
populat de fiinte, aparent
identice, alergand in toate
directiile, luminand in
trecerea lor ca niste faruri
de noapte. Si iepurele
incerca sa vada incotro
mergea toata lumea insa nu
apuca sa-si potriveasca
urechile peste fata ca o
masca, cand una din acele
fapturi grabite se ciocni de
el si isi varsa lumina de
noapte patand drumul gri cu
ulei.

lucruri pe care nu pot sa le spun in poveste

realitatea ma copleseste din cand in cand.
la sfarsitul plimbarii din seara asta, m-am
intors speriat dintre oameni, alaturi de care
am vrut sa fiu, de fapt, ca sa nu iti mai simt
asa de mult lipsa. si pentru ca ratiunea ma
descurajeaza si ma indeamna sa fiu egoist,
desi nu am voce, am sa inchid ochii si am
sa iti cant, desi amandoi stim ca nu ma
asculti... repede, pana nu incepe iar:

Forever, forever,
There won't be anyone but you
Rememer, i'm true
My sweet.
Forever, forever,
You share in everything i do
And keep smiling through,
My sweet.
I'll have just you
Dear in my heart
And i'll trust that
You'll never part.
Forever, forever,
my guiding angel you will be
So always have faith
In me.

ganduri neinabusite...
oare cum de am reusit sa iti fiu atat de
antipatic, dupa numai primele cuvinte ?
acum nu am nici un fel de siguranta ca ma
asculti. am doar un vis in care cred. si atat
de multa indoiala ca imi voi gasi candva
fericirea. cat de plictisitor trebuie sa fie
pentru tine. intunericul era prietenul meu
cand eram singur si nu imi pasa. acum
ma chinuie. te iubesc, iren. am voie ? e bine ?
e corect ? e ceva ce trebuie sa fac ? sa fac
ceea ce simt... mi-e teama ca nu simt suficient
de mult, stiu, stiu ca iti ofer atat de putin,
in speranta ca imi vei oferi o particica din
iubirea ta fata de lume, continui sa iti scriu,
dar e atat de grea cateodata nesiguranta.
ce motiv as avea sa nu accept un schimb
precum in Faust, pentru a deveni cel pe care
ai putea tu sa-l iubesti ? mi-e teama de timp,
iren. deja am pierdut atatia ani, doar pentru
a-mi onora alegerile facute, pentru motive
care acum nu mai inseamna nimic. Cersetorul
din seara asta mi-a adus aminte de mine,
peste cativa ani de acum inainte. Nu vreau,
nu vreau sa accept mai putin decat tine...
Nu vreau o iubire conventionala, limitata,
plina de reguli si de abtineri. Nu vreau o
familie de straini. Nu vreau sa continui sa fac
doar lucruri pe care trebuie sa le fac. Nu vreau
sa fiu unul dintre cei multi, nefericiti, care repeta
generatie de generatie un tipar, doar colorat diferit.
Vreau sa traiesc, iren, vreau sa te iubesc, vreau sa
creez lucruri frumoase. De exemplu, sa-i fac pe oameni
mai buni, mai frumosi in interior. Dar ce pot sa ii invat
eu, uratul ? Constiinta imi spune ca nu e suficient
sa vrei, trebuie sa si poti, apoi imi spune ca doar imi
imaginez ca pot fi mai bun daca m-ai iubi, ca de fapt,
nu am nici o garantie, in afara de faptul ca starea pe
care ti-o da iubirea te umple de curaj, care nu prea are
nimic in comun cu ratiunea.

As vrea sa-ti spun mai multe lucruri, dar trebuie
sa continui povestea inainte de a putea adormi
si mi-am propus iar o calitate pe care nu stiu daca
pot sa o realizez. Si ar trebui ca linistea pe care mi-o
da povestea sa o folosesc pentru a lucra. Si munca mea
e dintr-o cu totul alta lume unde, in curand, voi fi
judecat.

Vreau sa plimb iepurele prin tot feluri de intamplari
neobisnuite, unde iubirea pentru zana mica sa il
sprijine sa faca alegeri corecte si sa ii ajute pe altii.
Cred ca povestea va continua cat voi continua sa cred
in tine. Va fi un final fericit daca vei alege sa ma iubesti.
Dupa care vom scrie impreuna povesti mult mai frumoase.
Sau va fi un final in care iepurele o vede de la distanta,
pentru ultima oara, pe zana mica, dupa care, stiind ca
tot ce a fost frumos s-a intamplat deja, se sacrifica in numele
iubirii, pentru a ajuta pe cei multi. Asta ca sa fie un final
cat de cat frumos.

Cred ca m-am nascut din greseala in lumea asta.
Sau am multe greseli de platit.

Mi-e atat de dor de tine

cu burta la soare

la putin timp dupa trezirea triumfala am aflat ca
toate drumurile planificate pentru azi nu mai
sunt necesare. apoi am aflat ca a murit mama
unui prieten. m-as fi dus in nordul tarii dupa el
sa-l strang in brate insa mi-am adus aminte ca
suntem rude foarte departate.
si am de lucru...
acum lucrez la ceva dragut si
nefolositor si ma gandesc deja din nou la mine.
oare am suficient timp ? sa ma transform din broscoi.
sa ridic castelul din nori sau casuta acoperita de
gradina. sa o aud pe iren spunandu-mi ca ma iubeste.
sa fiu fericit.

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a treia. paragraf de unul singur

Un vant rece incepu sa bata
dinspre padure, incet si
sigur, aducand la narile
iepurelui mireasma de
scoarta tare, uscata. Si
frunzele copacilor frematau
banalitati tinandu-se de
ramuri. De sus, stele mici
aruncau priviri mute. Dar
iepurele nu se ferea desi il
dureau, pentru ca spera ca
una din razele lor sa fie
cea care i-a rapit faptura
mica cu care a visat ca
danseaza. Tremura cu
gleznele ingropate in
pamantul alunecos, ferind de
vant, in mainile
neindemanatice, amintirea
ei. Si ii era teama sa
inchida pumnii in fata lumii
care i-o refuza pentru ca nu
cumva sa o piarda din ochi
si sa ii scape printre
degete. Si ii era teama sa
nu ploua si se straduia
foarte tare sa opreasca
norii la marginile
sprancenelor. Si ii era
teama sa nu piarda si
amintirea ei si, de aceea,
fiecare fir albastru era
incordat insa unele fire
erau deja albe si iepurele
avea mult de furca sa isi
pastreze echilibrul cu
urechile si mustatile pe
urma subtire pe care o
lasase raza, care se ingusta
din ce in ce, pe masura ce
se pierdea din vedere pe
cerul noptii. Resturile
corabiei vechi se cufundau
incet in muschiul moale si
inabusitor al uitarii si
iepurele se scutura infiorat
si intoarse spatele gandului
ca il mai astepta ceva
inauntru. Cauta cu privirea
lumina fapturii mici si
toate stelele se uitara in
alta parte. Copacii erau tot
acolo, mai inalti si mai
plini de imaginatie, cu
radacinile bine infipte in
pamant si pasari, care canta
sau zboara frumos, dormind
pe crengile mai inalte. Fata
de ei, iepurele intra in
pamant pana la genunchi,
insa oricat se straduia nu
reusea sa isi creasca
radacini. Si nici o pasare
nu avea sa isi faca cuib
intr-un copac asa de scund.
Doar vrabiile, poate, aveau
sa sporovaiasca in jurul lui
fara sa il bage in seama
pana cand aveau sa fuga
speriate la cea mai mica
miscare. Luna scoase capul
de dupa un nor si arata spre
iepure cu degetul-umbra. Si
toti copacii se uitau de
sus, nemiscati. Dar iepurele
ramasese cu adevarat singur
si atunci, duse amintirea
fapturii mici spre buze, ca
o promisiune ca-i va pastra
primul sarut si ii sopti:
"Poate ca sunt un iepure
albastru care locuia intr-o
corabie parasita si poate ca
esti o zana stralucitoare
care locuia pe o raza de
soare si poate ca nu ne-am
fi intalnit deloc daca nu as
fi incercat sa-mi amintesc
cum este sa fi tanar.
Trecutul, insa, este o
vizuina intunecata coborand
la nesfarsit in pamant, iar
viitorul o raza subtire de
luna, pe care, in timpul
zilei trebuie sa mi-o
imaginez cu ochii inchisi.
Este o lume intreaga intre
noi doi insa te voi cauta
pana cand vei alege sa ma
intalnesti si atunci, iti
voi spune ca te iubesc." Se
inveli cu urechile ca un
fular si se departa in
padure exersand zambetul de
iepure fericit, sau ochii
visatori de iepure trist, ca
sa-si tina de urat.

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a treia. ultimul paragraf impreuna

Camera era inconjurata de intuneric insa, de aproape, peretii, mobila, ceasca de cafea,
straluceau ca niste stele indepartate. Geamul hubloului rasturnat inauntru reflecta piezis
stralucirea, in coltul liber, si aceasta era singura stralucire la care putea ajunge cu mana
insa prefera ideea stralucirii fata de atingerea rece, de sticla, asa ca ramase in intuneric.
Faptura mica statea intinsa cu capul aplecat pe un brat, cu spatele la fereastra, cu aripile
risipite si lumina ei mica scadea si crestea. Alaturi, pe masa, florile desenate pe musama, se
aplecasera sub greutatea ca de roua a trupului ei mic si stateau inchise de parca ar fi avut
grija sa pastreze tacerea, dar, la o privire mai atenta, se putea observa ca ar fi vrut de fapt
sa-i spuna: nu trebuie sa te superi, asa patim noi noaptea. Ceasca era alba, iar soriceii care
ar fi trebuit sa se fugareasca unul pe altul in jurul ei, lipseau. Toate dulapurile erau
deschise si mirosul de levantica se simtea mai puternic, pe cand mirosul de sapun facut in casa
nu se mai simtea deloc. Intr-un colt de dulap puteau fi zariti daca te uitai cu atentie, dormind
unul peste altul, niste soricei cam dolofani sforaind usurati ca s-au prins in sfarsit, visand
levantica. Patul cel mare era neatins insa pe cuvertura albastra inotau ratuste de portelan,
fiecare cu cardul ei de pui de portelan dupa ea si, din cand in cand, pesti de portelan veneau
la suprafata sa guste aer din bule de portelan si, atunci, ratele mama se intorceau cu coada in
sus si reveneau in aplauzele ciocurilor mici care asteptau sa fie intrerupte de reprezentatiile
spectaculoase ale pestilor alunecand in triplu salt in lacurile mai mici din stomac (mac).
Barele custii pareau radacini acoperite de muschiul verde al cuverturii si, modelul inflorat se
catarase pe capacul lazii si se tineau acum in brate, de parca hotarasera sa lase in urma
evadarea care ii despartise. Iar in aer, daca ascultai cu atentie, auzeai plutind clopotei de
argint care coborau incet, in piruete largi, de pe ramurile visinii ale copacilor falnici in
care mobilierul se redescoperise, pana la podeaua care ii primea ca pe niste seminte in
asteptarea primaverii care acum dormea. Si in acel moment iepurele a clipit, iar cand a
despartit pleoapele, realiza fara putere ca razele lunii ajungeau inaintea privirii lui la
hubloul care nu a stiut sa se inchida, la podeaua care le facea loc strainelor zambind de la un
capat la altul al sipcilor de lemn, la masa care nu stia ce se intampla, cu ochii florilor
inchisi si gura cestii deschisa in somn, la faptura mica pe care o cuprindeau cu grija, o purtau
in soapta printre clopoteii infasurati in lumina ca sa nu ciripeasca, o treceau pe deasupra
urechilor pleostite si o departau in intuneric pana cand abia mai putu fi zarita ca un punct
negru si iepurele isi dadu jos ochelarii sa-i stearga pentru ca nu mai vedea nici pana la nas.

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a treia. paragraf dintr-o rasuflare

Intr-o zi cand iepurele se
plimbase iarasi prea mult pe
sub marginea podului,
incercand sa-si pastreze
echilibrul, iar toate
umbrele - de pisici,
caprioare, fulgi de nea si
alte lucruri dragute -
faceau liniste, se intampla
sa fie rasturnat inapoi nu
de catre smocurile de par
albastru pe care si le
rupsese din blana pentru a
face loc luminii, nu de
catre piciorul drept mai
scurt pe care si-l rupsese
cand invata sa ocoleasca
gropile si pe care nu i l-a
tratat nimeni pentru ca
exista atatia iepuri
sanatosi care pot fi, mai
comod, mangaiati pe cap si
indopati cu bomboane,
nu de catre naivitatea
cu care credea ca e diferit
de catre celelalte umbre,
doar pentru ca vedea
lucrurile altfel, desi nu
era in stare sa ii convinga
pe ceilalti, sau nu isi
dorea, sau ceilalti nu erau
interesati, sau doar se
opunea unor lucruri firesti,
sau nu a facut zgomot cand
s-a opus prima oara, dupa
care n-a mai fost acceptat
in nici o tabara, fiind prea
slab pentru a se opune
naturii sau prea puternic
pentru a se alatura
celorlalti, dupa care toate
umbrele au spus ca asa a
fost el de la inceput si ca
de fapt nu a facut nici o
alegere, dupa care nu a mai
contat, ei bine nu a fost
rasturnat de catre nici una
din toate aceste alegeri ci
natura i-a dat un bobarnac
pentru a se amuza cand a
trimis peste el, in loc de
un inger - o lebada, tot
alba ce-i drept, tot cu
aripi, tot din cer, insa
iepurele a stiut tot timpul
ca e o lebada si nu un inger
si, de fapt, el se uita asa
intr-o parte atunci si ea a
crezut ca se uita la ea si,
de fapt, venise sa se
ascunda sub pod si iepurele
a crezut ca a inteles de ce,
dar bineinteles ca nu a
inteles, dar ce e mai
important este ca urma sa
vina un mare suvoi de apa
peste lumea de sub pod si
pentru ca se eliberase un
loc in cer, prin ratacirea
lebedei, care stia cumva de
potop, desi venise sa se
ascunda tocmai sub pod, ei
bine - iepurelui i-a luat
ceva timp, insa, in cele din
urma, a reusit sa isi simta
iar blana usoara si s-a
ridicat pe aripile
pescarusilor care vorbeau
portugheza, printre
antenele-catarge ale
blocurilor vapoare cu zece
etaje cu ferestre la care
scoteau capul calatori
veseli ca pleaca sau
nedumeriti ca raman, catre
marea de nori, la chemarea
sirenelor masinilor bajbaind
prin ploaie, amenintand
ciocnirea vapoarelor, tot
mai sus, aproape atingand
cerul in cautarea
pestilor-ingeri de la
suprafata, care, de fapt, au
fost doar un delfin, care
era cam timid insa si
iepurele era asa ca s-au
inteles si au stat de vorba
cat a durat calatoria, care
pe iepure nu prea il
interesa pentru ca nu dorea
sa ajunga nicaieri,
intelesese el ce se afla in
spatele norilor, insa mai
spera sa se intoarca de unde
plecase, un iepure mic pe o
insula mica si cand delfinul
nu a mai venit la suprafata
s-a suparat desi a incercat
sa para in control pana a
renuntat complet cand a
descoperit ca in loc de
insula lui mica marea s-a
terminat la zidurile
fabricii de nori unde cosuri
mari pufaiau alb pe un cer
albastru deschis si ceva se
intampla apoi cu cerul
pentru ca devenea negru si
iepurele nu intelegea de ce,
insa ii era deja destul ca
trebuia sa se loveasca,
precum o baliza carata de
valuri la tarm, de zidurile
de caramida si tot ce putea
sa isi spuna de incurajare
era ca macar nu erau de
beton ca vapoarele care
probabil ca navigasera in
alta directie si in care ar
fi putut fi si el daca nu
s-ar fi decis sa-si ia
zborul si la care, de fapt,
avea sa se intoarca deoarece
toate pasarile care zboara
trebuie sa se intoarca la
pamant pentru a manca sau
dormi si tot gandindu-se
daca ii este mai foame decat
somn sau invers se trezi in
fata usii casei pe care
incerca sa o deschida insa
nu reusi pentru ca vopseaua
cazuse de tot si atunci
ocoli peretele pana ajunse
in dreptul hubloului, sari,
trase puternic aer in piept
si se opri, asa ca putea sa
priveasca linistit prin
hublou, pana cand timpul ar
fi continuat si, de aceea, a
reusit sa priveasca doar o
clipa insa era pregatit
pentru asta ca pentru o
transformare la sfarsitul
visului initiatic indus
intr-un cort plin de fum de
un batran plin de tatuaje,
asa ca fu suficienta vreme
pentru a vedea ceea ce era
in stare sa inteleaga.

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a treia. paragraf in verde si rosu

Dupa o vreme, intunericul paru sa se retraga in spatele copacilor pe care ii lasa in stanga si
in dreapta si fiecare dintre ei respira o lumina slaba, insa care iti tinea de urat. Si iepurele
incepu sa-si simta blana mai usoara de parca plutea pe el si, cu fiecare inspiratie a copacilor
se lasa purtat cand inspre unul, cand inspre celalalt. Si copacii nu isi miscau buzele, dar la
pieptul lor iepurele, care nu mai era iepure ci doar constiinta de vis, simtea cuvintele
poeziilor ca pe arome care iti imbata simturile si iti fac dor de locuri departate pe care nu
le-ai vazut niciodata, dar de unde vin toate lucrurile minunate din viata, ca primele portocale
pe care le vezi, in noaptea de craciun cand s-a intrerupt curentul electric si tata bate la usa
de la intrare si spune ca e mos craciun si tu crezi pentru ca esti doar un iepure mic si te
bucuri de portocalele acelea desi, fiind primele, nu prea ai cu ce sa le compari. Dar iepurele
era inca pe o carare si, de la pieptul unui copac la altul, inainta si, bineninteles ca, la un
moment dat, copacii s-au rarit si nu au mai spus poezii, pentru ca erau mai tineri acum si nu au
avut timp sa iubeasca viata din ei. Si iepurele ajunse la o lumina care umplea totul si nu
promitea nimic si la un pod ingust pe care se inghesuiau mai multi pitici cu haine rosii care
carau cadouri, insa erau prea ocupati ca sa spuna poezii si atunci iepurele vru sa se trezeasca,
insa era doar o umbra de iepure si lumina atotcuprinzatoare il arunca sub pod sa-si astepte
randul alaturi de alte creaturi intunecate care se ascunsesera acolo. Si pentru ca podul era
ingust, toate umbrele nu aveau incotro si trebuiau sa se faca mici la intrare, asa ca dedesubt
era un adevarat oras unde umbrele se intalneau pe strazi si se salutau ridicandu-si palariile si
facandu-si complimente, unde nu erau masini insa firicele de apa formau viguroase canale pe care umbrele plecau la cumparaturi pe barcute de hartie, unde nimeni nu canta insa puful de papadie ii facea pe toti sa stranute si unde umbrele cele mai mici mergeau la scoala unde invatau despre lumina de deasupra podului. Si printre acele umbre mici, in cea mai mare parte ratacite,
iepurele-umbra se lipi de umbra unei pisici, care in lumea de sus era tot neagra, si nu se mai
gandi sa plece. Poate ca era funda rosie pe care pisica-umbra o purta cu boticul ridicat si
ochii inchisi, poate ca erau obrajii rosii pe care iepurele-umbra descoperi ca ii apar numai in
preajma ei, poate ca era rasul rosu al tuturor umbrelor din jurul lor la care iepurele cobora
din castelul sau de pe varf de munte numai pentru umbra-pisica si poate toate acestea la un loc,
desi, de-a lungul anilor care pot sa treaca intr-o clipa in lumea umbrelor extrem de mici,
iepurele mai descoperi ca pisica ascundea sub tacerea ei calitati umane, adica pe care el nu
putea decat sa si le inchipuie dar de care nu se mai satura, desi avea voie sa se uite doar la
reclame pentru ca, undeva in lumea mare, un motan puternic si stralucitor ridica un munte de
calitati - tot din acelea inaccesibile iepurelui - in varful caruia avea sa se inalte intr-o zi,
cand umbra-pisica avea sa termine scoala de umbre, un castel adevarat in care toata lumea poate sa viziteze incaperile de la parter intr-o zi anume din luna. Dar iepurele stia sa se
multumeasca si cu foarte putin si, din cand in cand, pisica-umbra il trimitea intr-o lunga
calatorie sa-i aduca un lucru pe care iepurele-umbra nu il intelegea insa era gata sa infrunte
lumina deoarece stia ca asta e viata de fapt si, atunci cand nu il vedea nimeni, era un baietel
care urca si cobora munti fara rucsac in spate si care uita de picioarele obosite pentru ca
spunea in continuu cuvintele magice prin care natura era cea mai frumoasa doamna si ea ii
raspundea cu pasari si copaci si margini de prapastie si cascade si carari pietruite si cer
albastru cu nori albi si alte lucruri pe care iepurele le vedea de obicei doar in reclame, dar
pana la urma era prins si trebuia sa se intoarca in orasul de umbre unde era pus sa creasca. Si
cand a inteles in sfarsit ca toate lucrurile minunate din viata se intamplasera deja, iepurele
albastru care se facuse gri si acum nu era decat o umbra, trebui sa accepte ca a fost prea rosu
cand s-ar fi cuvenit sa fie verde si ca, de fapt, a fost prea verde pentru atata rosu deodata.
Pe atunci mai credea in promisiuni.

astazi vechiul si noul s-au intalnit

astazi vechiul si noul s-au intalnit.
si nu s-au luptat.
vechiul statea pe o banca in apropiere
si hranea porumbeii.
era imbracat cu haine groase, murdare,
tusea si vorbea singur.
la un moment dat mi-a spus ceva clasic,
in genul "fiecare are un loc in lume".
si desi era cald si lumina peste tot
am simtit in mod distinct caldura
din inima cand l-am acceptat
asa urat cum era.
noul nu era interesat de ce avea
de spus vechiul si alerga dupa porumbei.
insa la un moment dat s-a intors catre
mine si mi-a spus foarte serios
"fiecaruia ii este dat sa iubeasca
intr-un fel anume". dupa care a continuat
sa alerge porumbeii. si ce imi spuneau ei
era oarecum frumos dar simteam ca in lumea
mea e loc de mai mult. asa ca astazi
m-am trezit la constiinta faptului
ca nu depind de vechi sau de nou
ci traiesc intr-un timp al meu, propriu,
care exista acum, in fiecare clipa din prezent
si continua alaturi de timpul altora.
tot ce pot spune despre mine nu mai este
in comparatie cu alti oameni. nu este nici
mai bun, nici mai rau, este particular.
traiesc propriul meu fel de a fi,
asa cum am facut dintotdeauna,
insa am crezut ca nu am curajul sa il gasesc
si chiar am fost acuzat ca nu am incredere in mine,
cand, de fapt, am avut nevoie de atat de mult timp,
pentru a invata sa iubesc fara retineri
toate fiintele. pentru a vedea frumosul
chiar si in cele urate. pentru a accepta chiar si
pe cele care imi fac rau, desi este mereu dificil.
as numi timpul meu estetic-al libertatii-si-al iubirii.
esteticul si libertatea intra adesea in conflict
insa iubirea netezeste penele zburlite.
stii iren ? cred ca poti gasi la altcineva mai bine
in oricare aspect al vietii, in afara de iubire,
deoarece pun in iubire toata fiinta mea
si asta o face unica.

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a treia. paragraf gri si, din cand in cand, galbui

Si atunci natura rase din nou insa el nu auzi decat ecoul care ii trecu de gheata pe la piept.
Cauta caldura luminii palide si cerul il imita cu stele care se aprindeau si se stingeau cand
mai aproape, cand mai departe. Si sub lumina lor de masini aglomerate in intersectie care se
claxoneaza pe rand, fiecare sofer asteptandu-l cu rabdare pe celalalt sa termine de claxonat,
insa totul foarte repede, pentru ca stelele erau foarte mici si o seara in trafic trecea acolo cat ai clipi ca sa te obisnuiesti cu lumina farurilor aprinsa asemeni unor felinare ascunse de
hoti sub haine lungi pentru a nu se ciocni unii de altii pe aleile gandite initial pentru
plimbari sub clar de luna care mai intarzia in cada cu spuma de nori, o umbra palida inainta
incet, cu capul plecat. Si alaturi, din intuneric, alte umbre cu capul plecat i se alaturara in
pelerinajul celor care au plecat din casa in care au ramas singuri si nu au mai stiut sa se
intoarca. Si iepurele se lasa impins in marsul acesta, prins din toate partile intre umbre mici
ca si el, inaintand prin padurea care raspundea cu ecou de piatra pasilor tarati unul dupa
celalalt fara motiv, inspre o singura destinatie, oricare ar fi aceea, la care umbrele mari nici
nu se mai gandeau de bine ce o invatasera. Si, din cand in cand, cerul incepu sa le priveasca
amenintator cu fulgere scaparand din ochii inchisi. Si, incet, turma micilor umbre se opri si
incepu sa murmure plina de uimire si teama. Si in fata lor se auzi zgomotul unor usi mari care
se deschisera in forta, cu scartait de tunet, si un fulger mai mare decat toate aprinse stelele
in varful copacilor lumanari si in spatele usilor se deschise un cer pictat pe marginile caruia
umbrele mari priveau dezamagite ca locul lor e la baza peretilor, dar prea batrane ca sa se mai
impotriveasca. Si vocea cerului incepu sa cante, intai subtire, apoi gros, apasator, improscand
cu picaturi umbrele mici care nu intelegeau nimic insa erau atat de impresionate deoarece
credeau ca picaturile sunt din ochii lor. Si atunci iepurele vazu ca peretii erau gri si cerul
era gri si umbrele din jur era gri si, cu inima stransa in pumnii lui mici, vazu ca si el era
acum gri si picaturile erau gri, doar vocea cerului era incolora. Si picaturile care erau deja
acolo fura singura usurare ca era la fel de gri ca celelalte umbre. Dar in pieptul sau auzi un
ciocanit plapand. Deschise si lumina albastra iesi, lua o gura sanatoasa de aer proaspat si
zbura libera inspre cel mai apropiat zambet. Undeva, intre pamant si cer, o doamna care tinea in
brate ceva sters de trecerea timpului, privea ingaduitoare si iepurele, naiv, crezu ca natura
l-a iertat ca s-a nascut, pentru ca a reusit sa o gaseasca si a vrut sa se apropie de ea si sa o
sarute. Insa zambetul era pictat in spatele unui geam inchis si lumina albastra alunecase pe
pamantul amestecat cu ceara de lumanari. Iepurele o ridica, o curata cu grija pe blana murata de
masinile cu care umbre grabite plecau de la procesiune, peste baltile adunate in gropile pe care
le lasasera in urma lor pe pamant si in care inotau umbre minuscule care aveau sa faca propriile
urme cand aveau sa fie prea mari ca sa ramana imbratisate sub apa, si o prinse in piept cu un ac
de siguranta luat de la un buchet de flori de plastic pe care cineva il daduse la schimb pentru
iertarea doamnei pictate. Si iepurele era putin mai mare. Incotro acum ? Padurea ramasese pustie si toate cararile palpaiau la fel de slab la cativa pasi mai incolo. Cineva ii ciocani pe umar.
Iepurele se uita iar inspre piept si abia dupa o vreme isi dadu seama sa se intoarca. Insa nu
vazu decat alte carari palpaind slab. Lasa capul in jos si inainta.

mesaj de la capatul puterilor

te iubesc

batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a treia. paragraf clar-obscur

Incerca sa inainteze in linie dreapta insa parea ca nu
se indreapta nicaieri pentru ca nu era nimic in calea
lui de care sa se impiedice si peste care sa cada si
caruia sa-i ceara scuze si care sa-i zambeasca inapoi,
pentru ca el a ramas de mic cu convingerea ca arborii
si animalele vorbesc si asa, de-a lungul timpului, nu i
s-a mai parut ciudat sa vorbeasca singur. Se facuse de
la o vreme atat de intuneric incat iepurele simtea ca
are in blana niste buzunare de care cumva a uitat si la
care un fir rupt in care s-a incurcat a desirat dupa el
niste goluri mari in care dispareau pe rand culoarea
albastra, simtul orientarii, senzatia ierbii sub talpi,
siguranta ca e tot el... Numai putin ! In ritmul asta
s-ar pierde si amintirile recente nu ? Pai, asta nu pot
permite. Si iepurele se opri. S-a agatat cu toate
picioarele la pieptul amintirii fapturii mici si
lumina din piept il privea clipind inainte, la o mica
distanta, sau mare... nu putea fi sigur. Dar ! acum
avea un reper. Si-a infoiat panzele din blana de iepure
si s-a indreptat cu toata viteza catre tarm. Era atat
de usor ca trecea peste valurile verzi ca un vagon de
roller coaster si aburul care se ridica din pamantul
rece ii suiera pe la urechi si, la un moment dat,
incepu sa coboare in viteza printre firele de iarba
care ieseau din scena pe varfuri ca niste balerine si
iepurele se facea din ce in ce mai mic in comparatie cu
maelstrom-ul tuturor lucrurilor din trecut pe care nu
indraznise sa le priveasca tot asteptand sa creasca
mare si sa devina intelept, pana cand fu atat de mic
incat se privea de la distanta unei respiratii cu
lumina din piept si a intins bratele si lumina nu a
fugit... iepurele a inchis ochii pentru ca il luase
brusc ameteala si cand i-a deschis si-a dat seama ca,
de fapt, se invartea in continuu, cu lumina mica in
brate printre alte lumini mai mari, dar mai palide si
mai lente desi stiu in acel moment precis unde se afla
si fara sa stea pe ganduri, desi nu avea studii
muzicale, ci doar doua urechi mari bine acordate din
nastere, stiu ca dansul era prea lent pentru viteza cu
care valsul trecea pe langa ei, dar potrivit cu tinuta
unui bal al ofiterilor caini de vanatoare. Si in loc de
lumina mica tinea in brate o iada alba care nici nu se
uita la el cum crezuse mai devreme. Si iepurele, desi
era mic, intelegea ca e ultimul lor dans pentru ca era
un fel de umilinta in public pentru iada sa nu danseze
la fel de lent ca ceilalti, iar iepurele continua sa se
invarta, deja singur, cu ochii visatori inchisi pentru
ceea ce numai el vedea. Si se facu din nou intuneric de
nepatruns. Si isi aduse aminte ca i-a venit sa planga,
dar atunci era mic, asa ca nu e sigur.