batranul iepure albastru si zana mica din raza de soare. partea a doua.paragraful doi si alte cateva

Iepurele se aseza inapoi pe scaun, cu capul sprijinit de palma bratului arcuit pe spatar. Mana stanga se intindea peste coltul mesei tinand cele mai recente ganduri la distanta. Nu se mai simtea confortabil in intuneric. Apuca ceasca si bau cafeaua rece dintr-o inghititura. I se facu imediat rau. Un rau de care era responsabil pentru ca avea acum atentia suficient de treaza.

Faptura mica zburase spre fereastra insa se oprise la marginea luminii difuze. Statea acum picior peste picior, intoarsa spre lumea de afara si astepta.

Cu toate simturile ascutite, iepurele aproape ca se intepa in sunetul revenit cu insistenta al bazaitului. Acum se auzea din toti peretii, si sunetul linguritei era mai infundat si mai plescait, ca si cum ar fi fost ridicata si aruncata de sus intr-o ceasca mare cat camera. Si asta ii amintea si mai acut de durerea din stomacul unde nu demult zburase un fluture alb, stralucitor.

Faptura mica isi acoperise iar ochii cu aripile, pentru ca lumina, care nici nu inainta nici nu se retragea ci doar statea de jur imprejurul ei nefolositoare, o imbia cu tot felul de lucruri mici si colorate care, de fapt, nu prea o interesau, ci ii aduceau aminte de lucrurile pe care si le dorea cu adevarat.

Iepurele se ridica de pe scaun la o bufnitura mai puternica a linguritei si inainta, sprijinindu-se de masa, apoi de perete, apoi de-a busilea pe cele cateva trepte, spre usa, tremurand in ritmul bazaitului ca o jucarie mecanica. Ii lua ceva timp sa apuce manerul ca o sfera, din lemn poleit - acum cu vopseaua crapata si lipsind pe alocuri - ceea ce fu in avantajul iepurelui ca un prieten neasteptat care apare cand lucrurile merg mai prost si dipare cu o noua pagina din viata pe care o intorci, ca pe o usa trantita de perete, dincolo de care, pentru binele lor, n-ar trebui sa se inghesuie amintiri. Tremura o vreme cu manerul strans in ambele maini si, in cele din urma, deschise usa, dar incet, si nu o tranti, poate pentru ca nu era gata sa renunte la lucrurile care erau ale lui desi nu le intelegea, sau poate pentru ca, pentru prima oara, se intreba ce altceva il
mai asteapta dincolo, in afara camerei, in afara de cafea si biscuiti.

Iesi tiptil din camera, pentru ca zdruncinaturile il puneau in pericol de a face o saritura prea mare la urmatorul pas, una care l-ar fi aruncat mai departe de lumea cu care era obisnuit. Iesi tiptil si se opri. Nu avea nevoie sa se acomodeze cu lumina ceea ce ii dadu putin timp sa priveasca in jur. Da, era difuza, intr-un sens putin exagerat, adica era difuza peste tot. De parca nori grei se intalnisera deasupra padurii si isi acordau prioritate reciproc de ceva vreme fara sa se hotarasca vreunul dintre ei sa treaca primul si fara sa indrazneasca vreunul sa se intoarca cu spatele si sa ploua.

Si iepurele constata din nou cu o usoara dezamagire, urmata de usurarea lipsei de obligatii, ca a mai descoperit un lucru pe care nu se pricepe sa-l ghiceasca atunci cand, pe blana albastra simti cativa stropi. Si aplecand capul cu ochii batrani cautand petele de sters, fara sa-i treaca prin gand sa se adaposteasca, sau sa se grabeasca sa duca la bun sfarsit cateva actiuni de rutina pe care obisnuinta ti le pune mereu la indemana pentru a te proteja de ceva nou si neplacut si pentru a-ti da aerul ca esti ocupat, astfel - aplecand capul se pare ca urechile fura intoarse fara voie inspre camera de unde auzi cum cineva zboara in cercuri aproape perfecte si isi aduse aminte de zborul papagalului prea mare in camera prea mare cand era privita din interiorul custii. Si lumina din piept straluci o data brusc atunci cand isi dadu seama ca, de data asta, era dincolo de pereti pe care ii putea depasi oricand prin cadrul confortabil al unei usi dar pe care nu se grabea sa o faca pentru ca cea pe care o va intalni la intoarcere era un musafir mult mai placut decat papagalul capitanului, care ii ciugulea mancarea si ii ciupea urechile, si fiecare clipa de asteptare parea sa creasca placerea pe care o va avea. Aplecand capul batran nu vazu nimic. Albastru peste tot. Nu avu prea mult timp la dispozitie sa fie descumpanit cand cativa stropi, pe care ii urmari, fara loc de indoiala, aterizara in cele mai gratioase moduri, sacrificandu-si forma perfecta pe blana dezordonata, de dragul artei.

De data asta privi in sus. Mai intai se vazu pe sine aici inalt si ingust, aici scund si lat, mai incolo mare - peste tot, dincolo un punct mic. Apoi reusi sa invinga distanta si fu de acord cu ochii ca alaturi de casa sa statea o alta casa, parca mai mare si cu totul albastra, si de sticla, desi trebui sa dea ochelarii jos si sa se apropie pentru a accepta si asta. Cautand o usa avu ocazia sa faca o noua descoperire in persoana unui elefant urias care, ce-i drept, era roz, dar iepurele trebui sa se abtina sa rada pentru ca elefantul era cam mare si ar fi putut sa pretinda ulterior ca l-a calcat din greseala si in plus avea si o privire serioasa, aproape incruntata, de elefant negru. De altfel, iepurele mai isi aduse aminte si ca era politicos, desi nu prea avusese placerea sa exerseze decat fata de umbra sa pe perete, dar, in orice caz, invatase sa se astepte la aceeasi curtoazie. Asa ca se grabi sa se posteze in fata elefantului si tusi usor.

Elefantul isi descreti sprancenele si ridica rand pe rand picioarele ca sa se asigure ca nu se asezase, din neatentie, pe locuinta cuiva. Trompa uitata in aer se incolaci de cateva ori fara directie si se opri, complet intamplator, pe iepure. De stupoare, acesta incremeni. Elefantul intoarse ochelarii mari sprijiniti pe coltii de fildes. Retrase capul clatinandu-l usor, amuzat de propria stangacie, cand observa pata mare albastra pe care o facuse din neatentie. Scutura capul intr-o parte si, dintr-una din urechile sale incapatoare, cazu o batista mare pe care o prinse in aer cu trompa si incepu sa o invarta, sa o arunce si sa o prinda ca pe o clatita si in momentul acela iepurele fu curemurat la ideea ca urechile sale lungi ar putea fi luate drept coada a unei tigai de catre un bucatar neatent. Dar trompa fu repede curatata de cerneala, iar elefantul rase pe nas in cea mai roz elefanteasca, incantat de iscusinta sa, atunci cand realiza ca batista se facuse albastra doar pe o parte asa ca o lasa sa cada pe pata, ii indoi cu grija colturile gandindu-se ca in loc de clatita s-a ales cu o placinta poale-n-brau, ceea ce a si spus cu voce tare, la care iepurele, tremurand de nervozitate, ii raspunse cat putea el de calm ca regreta lipsa de varietate a sortimentelor din camara sa insa ar fi bucuros sa-i ofere biscuiti in loc si evita sa faca vreo promisiune in ceea ce priveste numarul atat din politete, care l-a salvat iarasi, cat mai degraba gandindu-se cat ar putea sa manance elefantul.

Acum, elefantul s-a speriat cat era el de mare. Sarise inapoi, peste niste copaci tineri care abia scanceau, si nu indraznea sa se mai miste. Privea fix inspre pata albastra care vorbise si baigui: "Ci-ci-ci-n-ne sun-n-te-te-teti du-du-du(pauza)- dumneavoastra(inspiratie adanca) ?" Nu era momentul potrivit pentru explicatii lungi, asa ca iepurele trebui sa se gandeasca putin la raspuns, deoarece nu-si mai aducea aminte sa-si fi raspuns la aceasta intrebare. Cum timpul trecea in defavoarea sa cauta cele mai la indemana indicii si spuse: "Sunt iepurele. Iepurele albastru din corabia parasita. Si as putea avea placerea de a va cunoaste la randul meu ?" Elefantul stia foarte bine ce este un iepure insa nu-si aducea aminte sa mai fi vazut unul albastru in cei aproape trei sute de ani ai sai. Isi reveni si spuse: "Ma recomand, politist elefantul rosu, la dispozitia dumneavoastra." Iepurele stia ca nu e politicos sa se mire cu voce tare de unde pana unde credea elefantul ca e rosu si i se paru mai cuminte sa se gandeasca la faptul ca era batran si ochii sai erau batrani si avea si ochelari de aproape, iar elefantul poate ca fusese candva rosu. De altfel, el insusi nu-si amintea daca nu cumva fusese candva altfel decat albastru. "Politist... ?" "Da", se imbarbata elefantul, "membru onorabil al Politiei Fericirii". "Incantat de cunostinta, domnule politist. Aceasta este casa mea. Vad ca v-am surprins in mijlocul unei lucrari de zugravire. Pot presupune ca suntem vecini ?" "Ah", spuse elefantul, "dumneavoastra nu stiti de ce ma aflu aici." Clatina din cap si privi o vreme in pamant. "E de inteles. Vedeti, asemenea mici accidente se produc des". Si cand spuse "mici" se uitase cu atentie la iepure sa vada cat de mic e de fapt accidentul. "Probabil ca barza" - si lasa sa cada din ureche un ceas desteptator care arata anotimpurile pe care il privi suficient de atent incat sa-l ajute pe iepure sa se acomodeze cu ideea - "a lucrat prea mult in schimbul de noapte. Multe viitoare mame de facut fericite, vedeti ?" Astepta, cerandu-i parca din priviri intelegerea pentru prioritatea unor asemenea evenimente in viata padurii. Iepurele incuviinta cu un zambet. "Deci chiar sunteti de la ...Politia - Fericirii. Pot sa intreb care este motivul pentru care ma bucur de vizita dumneavoastra ? Sper ca nu am incalcat legea..." Elefantul clipi de cateva ori nedumerit. "Incalcat ? Nu, nu, dumneavoastra nu ati incalcat nici o lege. De fapt, ati respectat-o. De aceea ma aflu aici." Acum iepurele nu mai intelegea nimic. Elefantul se grabi sa adauge: "Da, am venit pentru a va inregistra." Iepurele tacea. Elefantul lasa capul usor spre stanga si ii explica intelegator: "nu ati trait de curand o mare fericire ?" Iepurele ezita sa raspunda, descumpanit. "Nu ? Asta e foarte ciudat. Foarte ciudat intr-adevar. De obicei suntem foarte atenti cu asemenea detalii." Amandoi tacura o vreme. La un moment dat, elefantul paru a se inroza mai tare si spuse incantat: "Inseamna ca urmeaza sa aveti. Asta trebuie sa fie." Iepurele isi lasa zambetul sa coboare in coltul stang al gurii. Stia el bine sa nu se astepte la nici o fericire. Cand era mic, pe insula lui, visa la lumea minunata de dincolo de valuri si nori. Apoi cusca l-a invatat sa-si doreasca doar un loc mai confortabil. Si o cafea cu biscuiti in dimineti lungi in care sa leneveasca. "Domnule politist, ceea ce imi spuneti este foarte improbabil. Imi pare rau ca v-ati deranjat sa veniti pana aici. Dati-mi voie sa compensez aceasta neplacere invitandu-va la o cafea cu biscuiti pe punte. Imi pare rau ca nu pot sa va primesc in casa, dar stiti" - incerca sa schiteze un gest care sa-l compare cu dimensiunile cabinei capitanului insa se opri la timp - "se intampla sa am musafiri si locul este deja aglomerat". De acord, a mintit, dar l-a protejat pe politist de eventuale neplaceri. Si adauga: "Desigur, daca puteti in timpul serviciului." Elefantului nu-i displacea ideea de a gusta ceva dulce si raspunse: "Accept cu placere. De altfel, noi suntem incurajati sa primim daruri in asemenea situatii. Vedeti, nu conteaza marimea darului, ci bucuria de a impartasi propria fericire." Iepurele il invita cu un gest larg.

Dupa cateva cafele si mai multi biscuiti, elefantul parea mai relaxat, asa ca iepurele indrazni: "Domnule politist, pot sa intreb daca stiti ceva despre incaperea de sticla cu pereti albastri, din apropiere ?" "Ihm, incaperea" - inghiti elefantul o jumatate de biscuit - "nu, nu, nu este o incapere. Ce gand ! Nu, vedeti, este o calimara". Iepurele iar tacea politicos. "Dar dumneavoastra chiar nu stiti obiceiurile padurii !" - se mira elefantul incercand sa para amuzant - "Oare nu m-ati auzit cand am cantat ?" Si elefantul se apleca putin pe spate, sorbi din cafea si privi pe deasupra cestii asteptand un compliment. "Regret. As acuza urechile batrane insa mai devreme am auzit doar muzica fara versuri a unui tango." "Aha," - se entuziasma elefantul - "deci ati auzit." Privea mandru si nu-i mai incapea zambetul intre urechi. Iepurele hotara sa nu mai fie surprins pentru ca se intamplasera multe lucruri neobisnuite in dimineata aceea. De fapt, mai tarziu isi aminti ca nu avea pick-up. "Frumos cantec. Sunteti talentat." "Meseria ne obliga. Acel cantec a fost comandat pentru dumneavoastra inca de la nastere. Sigur stiati asta..." "Nu pot sa spun, nu..." "Cum, nu ati primit la varsta de sapte ani o felicitare de la ursitoarele dumneavoastra ? Eu insumi ma mai ocup de aceasta indeletnicire, dar de obicei barza... Ah, da. Se pare ca sunteti extrem de ghinionist. Ia stati putin ! Cum spuneati ca va cheama, Iepurele Alb ?" "Iepurele al-ba-stru" ii ingadui iepurele. "Ah, ma scuzati, dar tocmai mi-am amintit ca acum multa vreme am pornit cu urechile pline de scrisori, registre si premii de fidelitate si primul meu client, ales cu totul la intamplare, era un anume Iepure Alb. Sapte ani. Recomandata de la ursitoare. Asta a fost demult, foarte demult. Stati putin, cred ca o mai am undeva pe aici." Si elefantul cauta o vreme ca si cum timpul i-ar fi reprosat ca a trecut atat de mult de cand a uitat felicitarea. "Ah, iat-o." Scoase un plic micut, se necaji ca nu-l poate tine prea bine cu trompa si i-l intinse repede iepurelui. "Nu as putea..." zise acesta. "Nu mai conteaza, spuse elefantul. E ultimul meu client. Mai am o singura scrisoare" - si arata cu trompa spre o ureche - "si nu e una vesela. Da, pentru acelasi iepure alb. De la Politia Fericirii. Stiu pentru ca am participat la scrierea scrisorilor in noaptea de ajun, dinaintea plecarii. Am lucrat toti din greu in noaptea aceea. Da. Ei bine, scrisoarea era adresata unui moment din viitorul apropiat in care iepurele alb pierde orice sansa de a-si gasi fericirea. Desigur, cand e vorba despre viitor mereu e loc de mici schimbari, dar daca viata acestui domn iepure a fost destinata fara prea multe sanse, atunci va inchipuiti ca mici schimbari nu pot sa-i schimbe destinul. Dar nu putem sti pana nu deschidem felicitarea"
Elefantul ii zambea conspirativ si iepurele ezita pentru ca in minte ii incoltise indoiala. Indoiala ca fusese tot timpul albastru. Cu mintea incordata in cautarea celei mai vechi amintiri, fara sa-si dea seama, rupse un colt al plicului de care se tinea sa nu cada. Inauntru nu era nici o felicitare. Desfacu plicul fara nici o urma de retinere, il intoarse, il scutura si in cele din urma cazu din plic un bilet mic de tren.

Elefantul nu auzise niciodata despre un tren care sa traverseze padurea, insa stia de la barza ca dincolo de imparatia copacilor, dincolo, departe erau orase mari unde locuiau oameni si pe acolo treceau si trenuri. Insa sublinie ca erau foarte, foarte departe. Deoarece iepurele devenise absent, cu bucatica aceea de carton in maini, elefantul isi grabi plecarea. Se scuza politicos ca este inca in timpul serviciului si se ridica sa plece. "Ah, sper ca nu va deranjeaza noua culoare a acoperisului. Am scris cuvintele cantecului. Adica v-am inregistrat. Acum, daca fericirea trece in zbor pe deasupra casei dumneavoastra poate ca o sa se opreasca." "E tot albastru..." adauga si se intoarse repede ca sa evite raspunsul, se aseza in spatele calimarii gigantice si incepu sa impinga. Se departa incet intre lianele care cadeau ca o cortina in spatele sau, descoperind cerul pe care soarele se indrepta spre orizont intr-un alai de nori portocalii.