duminică, 15 martie 2009

cutia cu nisip

Tinutul pietei Obor este patrie de
imprumut pentru multi aventurieri
flamanzi in cautarea fericirii de azi pe
maine. Intre aleile incurcate de urme de
talpi de ghete grabite, de pernite cu
patru gheare ascunse, de ambalaje
abandonate, de priviri pe furis, din
timpurile cand orasul era o mahala,
intoarce spinarea catre cer cochilia
pietrificata a magazinului Obor. In
salile sale largi vanzatori cu gesturi
domoale si cumparatori zambind derutati
in fata rafturilor pestrite alcatuiesc
decorul viu al fericirii cumparate cu
bani si numai pescarusii care se izbesc
de ferestrele mici catre un cer acoperit
de blocuri ar putea chema mania
profetului care sa rastoarne casele de
marcat cu zgomot de voci de ingeri
captivi si sa readuca in inimile
oamenilor bucuria de a darui si a primi
in dar. Intrarea joasa se deschide cand
si cand, cu colturi de buze ridicate,
mormaind imbufnata. Inainte de a fi
suficient de aproape pentru a auzi ce
spune, o terasa, separata printr-o
granita atat de disputata de priviri
indiscrete pe deasupra gardului din
copacei care n-au mai apucat sa creasca,
isi imparte atentia ta cu grija de hoti
de buzunare. Privirile indiferente
aruncate din pahare pe jumatate pline
lasa la mila trecatorului bine
intentionat pacea gradinii uscate de la
doi pasi, ce margineste tinutul inspre
tarmul marii moarte de sub ale carei
unde de beton pesti cu nume uitate nu
mai indraznesc sa caute lumina de teama
vapoarelor pentru o singura persoana ce
impanzesc aerul imbacsit cu tipetele
sirenelor alungand in nori scancetele
pasarilor speriate. Desprinsa de forfota
tineretilor trecute, agatata de destin
doar cu coltul dinspre gura de metrou,
gradina pluteste in mangaierile firelor
de iarba si surdina gazelor nevazute. Si
nu suprinde pe nimeni inocenta vrabiilor
topaind in coada ochiului prin lumea lor
mai mica in cautarea unei firmituri pe
care oricum nu vor avea cum sa o ascunda
una de alta. Si nici amestecul aparent
intamplator al gugustiucilor, cu pasul
masurat ce de la departare poate parea
nobil, nu trezeste suspiciuni ca lumea
s-ar intrerupe acolo. Dar uite una, nu -
doua, uite si acolo, si acolo, atatea
mierle ca niste ingeri ai muzicii acum
tacuti, coborati printre inaripatii
muritori, cautand firmituri poate, sau
suflete pe care sa le aline. Si
calatorul, invelit in pene care au uitat
sa zboare dar tin de cald, pleaca
privirea inspre labirintul gri de teama
sa nu piarda urma presarata din painea
pe terminate, rasufland usurat ca se
cufunda iar in multimea uniforma unde
are numar de ordine. Sss, gata, a
trecut. Toata lumea stie ca mierlele se
ascund la umbra copacilor inalti si
canta doar cand sunt singure.

Un comentariu: